Papil Panduru. O viata artistica in cronici, comentarii si imagini. Film

Cariera maestrului nu se masoara in aparitii doar de o secunda. Aparitiilor de tot felul – indiferent de intindere – le-a dat insa o incarcatura artistica de rol titular.
Poate si pentru ca, la inceputul ei, a fost privat de un rol de mare insemnatate nu numai in film si in teatru, ci si in istoria tragica a romanilor: Domnul Tudor. Cu toata aversiunea cu care a ramas din partea regizorului Lucian Bratu, pelicula Tudor – chiar si fara prezenta sa – are meritul de a populariza varianta eroica (si tragica, in acelasi timp), a cantecului „M-a facut muica oltean”.
Alta decat cea hazlie, cunoscuta si popularizata de catre celalalt teribil oltean al scenei si ecranului: Amza Pellea.Poate ca acest motiv: continutul asemanator doar in parte al versurilor. Puse pe muzica total diferita ca registru – acesta din urma, grav, si luat ca semn al diferentierii celor doi.
Poate si traseul artistic (tot al celor doi. Atipic pentru datele similare doar in parte ale amandorura) l-au facut sa declare, intr-un interviu, ca: Amza Pellea seamana cu mine, nu eu cu el (si nu e de crezut ca aceasta remarca vine din invidie profesionala, pentru ca, cine il cunoaste, stie ca nu e asa.
Dinspre tata, Amza Pellea este sarb. Domnul Panduru este oltean autentic).
Din aceasta cauza, a efectelor incidentului Bratu, debutul sau a fost anevoios si legat de un regizor TV (Cornel Popa), de un regizor secund care il cunostea de la selectiile pentru filmul Tudor (Dinu Cocea) – acesta intuindu-i potentialul – si, mai ales, de aparitia altui personaj considerat strain in cinematografie de catre colegii sai consacrati: Sergiu Nicolaescu.Tot legata de colaborarea cu Nicolaescu tine si cariera sa internationala, cineastul roman orientand actori si echipe de filmare catre colaborari cu Franta, cu Germania democrata si cu cea federala.Privind retrospectiv, dupa debut si consacrare, colaborarea a continuat cam cu aceeasi regizori intalniti la inceput de cariera si pe masura inaintarii in profesie, pe langa tineri regizori debutanti ori afirmati – ca Andrei Blaier, Virgil Calotescu, Nicolae Margineanu, Dan Pita, Constantin Vaeni -, cu unii tot la inceput de cariera, dar mai putin tineri: Felicia Cernaianu si Ioan Carmazan.Trebuie amintita si colaborarea cu cineastul care a realizat filme cu mare impact social: Gheorghe Vitanidis. Cum, prin insotirea cu (mai intai, actrita) Ecaterina Buzoianu, teatrul si filmul au devenit profesiuni de familie, se cuvine a fi citate cele „cateva cuvinte” ale cunoscutei regizoare „despre un actor cu un rol deosebit in viata mea – sotul meu, Papil Panduru.
Este actor la Teatrul Mic si il admir pentru forta pe care o are de a rezista alaturi de mine, in acelasi colectiv si de a-si face meseria cu modestie si seriozitate, trecand peste inerentele neplaceri ale existentei – acasa si la teatru – alaturi de un om dificil, dar tenace si preocupat in primul rand de meseria lui”. Cariera mai tuturor celor din generatia lui – martori ai schimbarilor incepute cu decembrie 1989 si care mai sunt in viata – e despartita de granita acelui an.
Comparatia prezentului cu ceea ce a fost inainte conduce la concluzia ca veteranii cinematografiei, cu toata stradania si ambitia care le-a mai ramas, nu pot revitaliza o institutie lipsita de suflu, pentru ca a fost saracita voit de zestrea ramasa de la vechiul regim si privata de mijloace care ar fi putut sa o tina in viata, in acelasi chip. Romania este o tara in care marile exemple individuale nu aduc dupa sine marile efecte sociale: transformarile.
Forta lor de iradiere (a celor care se individualizeaza) este scazuta. Atat in randul maselor, cat si al diriguitorilor.Actorul nu mai reprezinta (prin el insusi) o forta civica, pentru ca societatea respinge – literalmente – modelele de urmat.Actorului insa, in splendoarea apusului sau, ii ramane palmaresul si gloria.- Cristian Luis Vasilescu