Paul Grigoriu. Cutele si cutrele memoriei 2008-1969-2008

Cutele si cutrele memoriei este cartea lui Paul Grigoriu de memorii radiofonice. Data fiind amprenta pe care autorul si-a lasat-o asupra radioului romanesc, dintr-un anumit punct de vedere este si cartea lui cea mai asteptata.
Perioadele vietii sale profesionale sunt descrise in ordinea amintirilor, nu riguros cronologic, insa cu un fir rosu ce ne duce de la primele experiente pana la momentul retragerii. Scriind despre cele traite de el, Paul Grigoriu povesteste si despre una dintre perioadele cele mai tumultuoase ale istoriei Romaniei, iar calatoria literara ne duce prin meandrele abuzurilor politrucilor comunisti, ale puternicilor de dupa 1989, uneori insistenti in a se implica in continutul editorial al emisiunilor, dar zugraveste si o galerie de portrete ale unor oameni de toate felurile, unii remarcabili, altii abjecti, cei mai multi obisnuiti, cu luminile si umbrele lor.
Nota personala se imbina cu privirea generala, institutia se dezvaluie prin oameni, nu lipsesc accentele polemice – insa fara implicatii revansarde –, nici amintirile impregnate de o anumita duiosie. Pentru a parafraza o mai veche carte a lui Paul Grigoriu, avem in fata o „radio-grafie” unica in peisajul presei si al memorialisticii romanesti.
Reactia alor mei la ceea ce eu calificam drept „victorie istorica“ nu a fost cum ma asteptam: mama – neintrebata, de altfel! – spunea ca ea nu intelege ce vrea sa zica asta sa lucrezi la Radio si sa nu te auda nimeni sufland si tu macar o vorbulita in difuzorul ala (vandusera intre timp aparatul Mende si se abonasera la radioficarea orasului care, odata cu un difuzor oribil ca aspect, manevrat doar de o limba metalica pentru „mai tare”, „mai incet, ne umplea zilele cu MUZICA POPULARA, ROMANTE, VORBEsTE MOSCOVA!
ori, in cel mai bun caz, TEATRU LA MICROFON). Momentul cel mai penibil al acestei prestatii se plasa insa la orele 11 si 50 de minute ale oricarei zile cand, in limbile romana, rusa si franceza, se difuzau COTELE APELOR DUNARII.
Aveam sa „prestez” si eu la aceasta „repetabila oroare”, insiruind la microfon (in direct, ce-i drept) cifre de care, sunt sigur acum, nimeni nu avea nevoie… […] Cat despre tata, caruia avusesem insolenta sa-i arat foarte oficial legitimatia de „redactor” al Radioteleviziunii Romane (desi erau departe una de alta, strazile Nuferilor si Pangrati erau lipite – adevarata autostrada!
– in numele ideologiei de partid), mi-a spus, fara sa catadicseasca sa articuleze limpede cuvintele, asa cum facea cand ne invata, la liceu, frantuzeste: „Baiete, ai grija! Il tii minte pe Mende?“ (Bineinteles!
Cum sa-l fi uitat? Doar il jelisem cand ne parasise „contra cost”!) „Dar pe harsaitul asta il stii?” (Arata spre difuzor.) „In principiu, fac acelasi lucru: vorbesc despre lume.
La unul (Mende), alegi tu ce vrei sa stii. La celalalt (harsaitul), aleg altii, numai ce vor ei.
Tu din asta vrei sa fii?”.