Pe urmele copilariei

Copilaria lasa urme… aflata abia la varsta tulbure „grea si ciudata”, de „o durere infioratoare” a despartirii de copilarie, Maria Felicia Pinte opteaza sa nu uite, sa le cerceteze atenta, adunandu-le ca provizii pentru drumul vietii.
Poezia ei, voit, jucaus naiva, incepe cu un strigat-avertisment: „Copii, ascultati aici:/Orice-ar fi, ramaneti mici!”. Temele copilariei sunt parcurse ca o alergare pe camp.
Felicia (fie-i numele premonitor!) alearga libera si autentica pe urmele copilariei ei deloc indepartate. Varsta la care cerul este in privire, la care copacul este frate si prieten, la care stelele se odihnesc in ochii curati, la care imaginatia nu se ingreuneaza de zgura realitatii, la care naivitatea este o forta, regasim aici o copilarie pe care, vorba lui Brancusi, daca am uitat-o, suntem morti sufleteste.
O stranie inmormantare este descrisa la un moment dat: jocul este cel definitiv dus. „Fa-ma mic!” este un imperativ si o rugaciune care, paradoxal, trebuie asociate maturizarii.
Versurile au, normal, o trasatura uneori ludica si ghidusa, alteori ingrijorata si neguroasa, dar sunt mereu proaspete, vii in candoarea lor, si cu acea senzatie de adevar trait care nu insala. Puritatea descrierii trairilor, fara nicio „scamatorie” stilistica epatanta, este, prin ea insasi, o optiune care denota gust si seriozitatea exprimarii unui univers launtric bogat si interogativ.
Pentru noi, cei de la celalalt capat al vietii, un asemenea tablou ingenuu al copilariei-adolescentei este datator de sperante. Nu e totul pierdut!
Felicia este la varsta cand toate cararile vietii ii stau in fata, cartea aceasta este o fagaduinta si un atestat ca o va alege si va fi aleasa de cea buna si frumoasa. – Christian Craciun