Pentr-un petec de negreata

Un zambet i-a fluturat pe buze. Un zambet trist i-a luminat ochii.
A dat si el descurajat din cap. Nu s-a gandit precis la Mira…
Nu s-a gandit la Voica… Nu s-a gandit la Viorica…
Nu se gandea la niciuna din ele sau se gandea la toate in acelasi timp… Se gandea la noi toti…
Se gandea la viata asta absurda care pe cati suntem, ne pune zilnic pe jaratec sau pe frigare, ne arunca, ne inalta, ne striveste, ne tavaleste in noroaie, face hoti din noi sau criminali de drumul mare, sperjuri, nevolnici, ticalosi, tradatori, fiare insetate de sange, sau bestii, sau Dumnezei… pentr-un petec de negreata.
Afara se innoptase. In casa nu se mai vedea.
Aplecandu-se incetisor asupra fratelui Bergher ca si cum ar fi vrut sa se apropie de un suflet in infinita solitudine a omului printre oameni, si fiindca nu se mai vedeau unul pe altul si fiindca nu mai puteau sa se vada rosind unul pe altul, i-a repetat, hazliu si tragic: – Pentr-un petec de negreata!… – N.
D. Cocea – Pentr-un petec de negreata