Pioletul de aur. Alpinisti, izbanzi, sacrificii

La lansarea cartii „Dor de Munte”, la ASE, m-am uitat, la un moment dat, la clapetele copertilor unde sunt insiruite titlurile volumelor editate de „Romania pitoreasca”. Sunt 34 de aparitii.
Desigur, puteau fi mai multe. Tinand cont ca tocmai au trecut zece ani de la debutul „Colectiei verzi”, cu „Jurnalul unui alpinist si aviator” de Niculae Baticu (editie revizuita si largita), si ca peste cateva zile, cel tarziu saptamana viitoare, va iesi de la tipar „Pioletul de Aur.
Alpinisti, izbanzi, sacrificii” de Radu Stoian – deci, titlul cu numarul 35 – socoteala este usor de facut: 3,5 carti pe an. Se putea mai bine, mai mult.
Ce minunat ar fi insa ca romanii sa citeasca anual, in medie, macar trei carti si jumatate… Sau poate gresesc.
Dar nu la aritmetica mi-era gandul aseara, la lansarea „Dorului de Munte”, parcurgand cu coada ochiului lista cu cartile de pe clape. La cu totul altceva.
Auzisem la Radio Romania Actualitati, cu cateva ore mai devreme, o voce foarte cunoscuta care afirma ca in „Colectia verde” au aparut „greseli grosolane”. Am ramas siderat, noutatea imi suna in cap ca intr-un dovleac gol…
Ce sa zic? Limba romana este si ea un munte imens, mai inalt si mai frumos decat Carpatii nostri, si poate produce, prin neglijenta folosire, avalanse speciale, de lunga-lunga durata.
Sigur, nu te duc in hauri, unde sa nu te mai gaseasca nimeni. Incercam sa ma dumiresc, pe sarite, cam pe ce „trasee” ar fi putut sa se faleasca acele „greseli grosolane”: la Baticu – nu, la Walter Kargel – nu (desigur, mult mai elegant, ne-ar fi spus chiar el), la Ionel Coman, Emilian Cristea, Sorin Tulea sau Wild Ferenc, nici vorba; ca sa nu-i mai amintesc pe Nestor Urechia, Bucura Dumbrava, Radu Titeica.
La fel cum nu pot sa incapa la banuieli Nicolae C. Dimache, Petru Suciu, Viorel Nicolaescu ori Alecu Renita.
Din pacate, afirmatia n-a fost clara: avea in vedere cartile si, implicit, autorii, un anumit tip de erori care tin de logica muntelui, de normele si apucaturile scrisului sau de altitudini eronate, de schiuri puse invers, de toponime stirbe? Cate greseli nu pot fi comise pe munte sau pe seama lui?
Tot asa cum cred ca si mai multe se petrec pe potecile limbii romane. Tristul noroc este ca ele nu dor, nu-ti rup picioarele si, cu atat mai putin, capul.
Mi-e imi plac oamenii dintr-o bucata, dar sa fie dintr-o bucata buna, si nu ambigua, ca sa nu zic de-a dreptul rea. E ca si cum as lua, ca reper, pe Cancelarul habsburgic de astazi si as zice ca toti austriecii sunt nazisti, rasisti ori…
tipteri (taietori de paduri, pentru cine nu cunoaste vocabula). Desi adevarul nu-i deloc prea departe, daca verificam bine lucrurile.
Sau sa-l luam de baza pe Iohannis – pe cand era primar la Sibiu am facut un interviu cu dansul – si sa-i consideri ce toti sasii ca fiind tradatori. Ori, ma rog, austrieci…
Desi adevarul… Oricum, pe cand eram copil la tara, chiar daca orasul era la trei kilometri distanta, auzeam mai intruna spunandu-se: „Asa iti trebuie daca ai cumparat vitica fara sa o vezi mai intai pe ma-sa!” Adica sa fi vazut vaca.
Altfel spus, greselile se pot evita. Asadar, nu sunt nici surd si nici absurd ca sa o tin langa, fereasca Domnul, ca in cartile editate in „Colectia verde” nu s-au strecurat si unele greseli.
Sub nici un chip, insa, intr-atata incat sa fie etichetate „grosolane”. Nu caut scuze.
Autorul unei carti era la spital, pe patul de moarte, si imi daduse manuscrisul (… scris de mana) cu vreo doua luni si ceva mai inainte.
Nici el, saracutul, la un moment dat, nu mai intelegea ce scrise pe alocuri. Insa isi dorea tiparita cartea…
Si l-am vazut luminandu-se intr-un fel anume, cand i-am dus-o la spital in ultimul ceas. O tinea de coperti, ca de doua aripi, cu interiorul lasat in jos.
Parca tinea in mana pasarea duhului. As putea sa inchei asa: nu exista scuze pentru grosolanii.
Fie ele de gandire, de munte, de limba, de comportament, de tipar.