Poate ca distanta ne va apropia

Poate ca distanta ne va apropia e o carte care te prinde de la primele pagini și nu te lasă să o uiți prea ușor. Andreea Stoica ne poartă într-o călătorie dureroasă, dar și plină de sinceritate, a unei fete care a trebuit să învețe prea devreme ce înseamnă să fii singur, să duci poveri greu de dus și să cauți lumini în întuneric. E ca și cum ai citi jurnalul unei prietene care se confesează fără retice, vorbind despre momentele în care dragostea s-a amestecat cu abuzul, despre visele sfărâmate și nevoia de a reconstrui totul pas cu pas. Cartea ne dezvăluie un univers în care copilăria nu a fost deloc una simplă, ci plină de lipsuri și despărțiri, de familii fragmentate, dar și de o dorință arzătoare de a fi văzuți și iubiți. Între Moldova și Franța, protagonista trăiește o dualitate, încercând să găsească o punte între cele două lumi, fără să aparțină cu adevărat vreuneia. Mi-a plăcut faptul că autoarea nu cobește cu sentence patetice sau cu solutii facile, ci oferă o imagine sinceră, lucida, a unei lupte interioare și a războaielor personale pe care mulți dintre noi le putem înțelege, chiar dacă nu le-am trăit noi înșine. Ce mi s-a părut cu adevărat intens e modul în care poți simți nevoia de a fi auzit, de a fi ținut în brațe atunci când totul pare să se prăbușească. E o carte despre supraviețuire, despre găsirea acelei forțe interioare din cuvinte și legături de sânge sau chiar din ceva mai profund, din iubire și durere comună. Andreea Stoica nu caută compasiune, ci adevărul, și asta se simte în fiecare pagină. E o poveste care te face să zâmbești amar, să te întrebi cât de important e să fii văzut și ascultat. În final, cartea ne amintește că, indiferent de distanță sau greutăți, dorința de a fi înțeles și iubit rămâne cea mai puternică legătură dintre oameni.