Poeme leoparde

Poeme leoparde, de Marilena Apostu, e o carte care te purtă într-un fel de lume aparte, plină de imagini și cuvinte care își găsesc locul parcă fără o logică clară, dar totuși atrăgătoare. Începi să citești și eşti atras de modul în care autoarea jonglează cu sinceritatea și timiditatea, de parcă își pândea propriile emoții și le-a transpus în poezii ce par uneori simple, alteori pline de nuanțe subtile. Ți se pare că are curajul să se arunce în incomod, în acea zonă a vulnerabilității, fără să se teamă de orice eventuală judecată.

Un lucru ce iese în evidență din cele câteva pagini ale cărții este felul în care cuvintele, sau mai bine zis, „animalutele” acestea docile pe care autoarea le așază cu grijă, prind viață. În loc să fie executate cu mare pretenție, poeziile par ca un fel de joc, de experiment, în care fiecare cuvânt are sensul lui, dar se pot și dezvălui altora în mod diferit. Iar senzația e că autoarea nu încearcă să impresioneze cu forme complicate, ci mai degrabă vrea să ofere o frumusețe sinceră, fragilă, intuiție care să-ți atingă sufletul.

Poemele se împletesc într-o atmosferă ce aduce cu crepusculul sau zorii zilei, cu acea linie fină între lumină și întuneric, între clar și confuzie. Sunt tulburătoare, așa cum ar fi niște peisaje dintr-un vis seducător, dar greu de prins sau de înțeles în totalitate. Cuvintele se află într-o stare de balanță precară, parcă încercând să înțeleagă lumea, dar și propria lor incertitudine. Asta face ca lectura să devină o experiență poetică plină de sensuri ascunse, de senzații siropoase, dar și răscolitoare.

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost felul în care cartea te provoacă să te gândești la frumusețea în sine, în formele ei cele mai ambigue și neașteptate. Poate fi un poem despre un animal, dar și despre propria noastră fragilitate sau despre ce înseamnă să fii vulnerabil în fața lumii. Și, în același timp, există o anumită modestie în tot ceea ce scrie, ca și cum autoarea s-ar fi așezat într-un colț de cameră și a început să-și spună, fără prejudecăți, tot ce simte și vede.

Am rămas cu senzația că aceste poezii, deși lacunare și uneori greu de descifrat, au în ele o forță neașteptată, o vibrație aproape mistică. Se simte că Marilena Apostu a reușit să creeze un parcurs intim, autodescărcător, într-un mod atât de sincer încât nu poți decât să te simți parte din această lume fragile, dar totodată plină de frumusețe. E o carte pe care o simți ca pe o conversație între suflete și ce îți rămâne, mai ales, e dorința de a te lăsa dus de aceste poeme leoparde într-un univers al liniștii, al revelației și al poveștii tăcute despre fragilitatea umană.