Portocale rosii de Sicilia

Nu stiu ce ma incanta mai mult: adancimea si fluiditatea descrierilor, dulci asezari de cuvinte bine alese si metafore vii, surprinzatoare, sau faptul ca am gasit aici jocul meu preferat intr-ale cuvintelor: icebergul. Trebuie sa citesti dinapoi ca sa reiei-intelegi-retraiesti si simti inlantuirea tuturor acelor elemente scriitoricesti din care n-ai vazut decat varful de gheata – cat pe ce sa iti scape.
Si asa citesti doua carti in aceleasi randuri-cuvinte-expresii-unduiri. Filosofie, arta, exercitiu de cultura imbracat in valurile moi ale cartii de calatorie la amiaza.
Te lasi rob placerii molesitoare, ca te invaluie, ca o simti prin piele, pe tample, in fierbinteala fruntii, si nu stii cand aerul devine taios si lumina e, deodata, chirurgicala si, brusc, totul e clar-rece-adanc. Toropeala de carte blanda de calatorie, dulce de Italia, moale de ape-carari-straini-ganduri ca ale tuturor, apoi, dintr-o data, un gand otelit, dovada a asezarii epistemice structurate, a mintii neodihnite in cautarea ei, a tanjirii gandului dupa un caus nou, apoi altul-nou, apoi unul nou din nou.
Portocale rosii de Sicilia – un vin bun. Ametitor fara sa fie fatarnic.
Nu stii cand ai trecut din mersul lin, pe o strada cu copaci in floare, in lumea lui Platon, nu stii, cand deschizi ochii din aroma nelinistii de dimineata tarzie, cum de e Murakami asezat la masa ta. O carte vie, un vin bun.