A fost odata ca niciodata, un imparat si o imparateasa ce erau tare mahniti ca Domnul nu le daruise un copil. Intr-o zi frumoasa de iarna, in timp ce din inaltul cerului cadeau fulgi mari si pufosi, imparateasa statea intr-un jilt langa o fereastra si cosea sotului ei o camasa.
Si cum cosea si-si ridica din cand in cand privirea la zapada de afara, imparateasa se intepa cu acul in deget si trei picaturi de sange cazura in zapada. Si rosul sangelui se vedea asa frumos pe albul zapezii, incat imparateasa isi zise in gand: „Doamne, ce mult mi-as dori sa am un copil alb ca zapada, rosu ca sangele in obraji si cu parul negru ca abanosul”.
Nu trecu mult timp dupa aceasta intamplare, ca imparateasa aduse pe lume o fetita cu pielea alba ca zapada, rosie in obraji precum sangele si parul negru ca abanosul. Si o numira Alba-ca-Zapada.
Dar dupa ce se nascu copila, imparateasa muri. Trecu un an de la moartea sotiei si imparatul se casatori din nou, cu o femeie nespus de frumoasa, insa mandra si ingamfata, ce nu suporta sa stie ca exista altcineva care sa o intreaca in frumusete.
Ea avea o oglinda fermecata si in fiecare zi se aseza in fata ei si o intreba: — Oglinda, oglinjoara, Cine-i cea mai frumoasa din tara?