A fost odata ca niciodata un om care a iubit povestile. Le-a auzit pe ale gazelor, pe ale florilor si pe ale padurilor, pe ale tuturor vietuitoarelor vazute sau imaginate vreodata.
A auzit si povestile pitite de oameni in crampeie de legenda, in rasete si in lacrimi, in ochi si in gesturile cele mai marunte. Le-a auzit, le-a impletit cu nascocirile mintii sale si le-a adunat in cuvinte supuse ritmului si rimei, ca sa fie pricepute si de noi, ceilalti, cu totii.
Unele sunt suave, pentru nepotii care i-au spus Bicu inainte de a invata ca-l cheama Dumitru Curcaneanu. Altele poarta amprenta aspra si a amara a ratacirilor sufletului pe carari intortocheate printre patimi.
Si toate s-au asternut pe filele acestei carti, asteptand sa fie citite de suflete de copil din trupuri de toate varstele. – Ana-Veronica Mircea
