32.3

LEI

Recenzia noastra

Am citit ultima poezie a Teodorei Coman, „Predeterminat”, și trebuie să spun că m-a prins în mod neașteptat. Cartea asta e ca o insulă, o lume compusă din minerale dure, dar care te face să simți fiecare strat, fiecare textură. E un volum care nu obosește, dimpotrivă, te face să vrei să-l explorezi mai adânc, rearanjând idei și emoții ca și cum ai colora o pânză cu cele mai fine nuanțe de sens. Pe de o parte, e clar și aspru, dar pe de altă parte, plin de tandrețe, ca și cum poeziea asta s-ar juca cu propriile limite, dar fără să le înfrunte brutal.

Poetica Teodorei are o maturitate de senzație. Nu-i de glumă: pare că a ajuns la un punct de reflecție unde fiecare cuvânt e ales cu grijă, fiecare imagine poetică are o forță aparte. Partea interesantă e că poezia ei pare să analizeze realitatea, s-o remix-eze și s-o reconfigureze în același timp, rămânând totuși simplu, aproape ca un dialog interior. E ca o voce aproape de pulsul lumii, și totuși atât de personală, încât te face să nu o uiți ușor. Mi-a plăcut enorm modul în care descompune feminitatea și alteritatea, ca niște pietre prețioase, dar uneori dure, alteori fragede, și mereu pline de sens.

Ce m-a fascinat e cum poezia asta te transportă într-un spațiu de introspecție, ca și cum ai fi acolo, cu urechea lipită de pieptul cuiva sau cu ochii închiși, încercând să simți viața fără a o judeca sau a o explica. Într-un fel, e ca un dans cu cuvintele, o explorare a emoției și a sensibilității umane, toate sculptate cu acuratețe și sinceritate. Se simte că vine dintr-un loc profund, și nu degeaba Maria Tănăsescu o descria ca pe o poezie cu un „aftertaste de post-sentiment” – pentru că e o poezie care te face să stai cu tine însuți, să reflectezi și să simți totul mai intens.

Ce mi-a plăcut cel mai mult e modul în care poeziile acestea par să fie niște aplicații ale unor cercetări din neuroștiințe. Sunt delicate, dar totodată sofisticate, și parcă încep să spună povestea unei ființe sapiosexuale, un fel de roman în versuri. E ca și cum Teodora a reușit să creeze un mare poem modular, o compoziție complexă și totuși foarte senzuală. În final, ceea ce rămâne după ce termin lectura e o senzație de uimire, de fascinare pentru felul în care cuvintele pot lucra atât de bine cu mintea, dar și cu sufletul.

Descriere

Poezia Teodorei Coman e o insulă alcătuită din minerale de maximă duritate – „nu obosește“ și „nu ezită“, rearanjează, analitic, dar și infinit de tandru, toate straturile realității. Un volum de o asprime limpede, lucid, hiperinteligent, alcătuit din concept, dar și din carne, însuflețit și auster, care nu lasă nerăsturnată niciuna dintre pietrele feminității și alterității.
O poezie de o maturitate intimidantă pe alocuri, memorabilă, cu un aftertaste de „postsentiment“: „stai acolo, cu urechea lipită de pieptul cuiva,/ uită că mâinile posedă, uită de gură,/ ascultă cum viața bate singură și pură/ fără preconcepția ta“. O voce poetică mereu aproape de pulsul lumii, cu tot ce are ea azi mai contradictoriu și mai surprinzător.
– Maria Tănăsescu Recit în gând; recitesc noua carte a Teodorei Coman, predeterminat: „închid ochii să-mi cresc empatia/ pentru ființe lipsite de vedere/ îmi imaginez viața tactil/ ca în dragoste“. Îmi plac precizia ei, efectul de onestitate, simplitatea cu care spune lucruri neflatante despre sine, dar totdeauna ludic-serioase (un paradox brevetat de Teodora), stupefiant de rezonabile.
Îmi plac poemele astea care par (și nu-s neapărat) aplicații ale ultimelor investigații din neuroștiințe, dar cresc sofisticat-senzual, compunând – vers după vers – romanul unei ființe sapiosexuale. Sau un mare poem modular.
– Ștefan Manasia