Procesul

Procesul lui Kafka e cam ca o poveste ciudată, care te face să te întrebi ce se întâmplă cu justiția și omul de rând. E ca și cum ai fi prins într-un labirint fără ieșire, unde personajul principal, K., se trezește acuzat pe nedrept, fără să știe exact de ce. Nu aflăm niciodată care-i crima sau motivul punerii sub acuzare, ceea ce face totul atât de frustrant și totodată atât de real, pentru că viața nu vine întotdeauna cu explicații clare, nu-i așa?

Kafka reușește să creeze o lume în care birocratia și autoritatea sunt aproape invizibile, dar extrem de opresive. În tot romanul, K. pare să fie prins în această mașinărie impersonală, unde reguli și legi sunt stabilite de niște entități inaccesibile și chiar indiferenți la soarta fiecăruia. E ca și cum ar fi un joc, dar unul în care tu, ca personaj, nu știi regulile și nu poți decât să te lași purtat de val, sperând că într-o zi vei putea să înțelegi ce se întâmplă. În plus, Kafka pictează o imagine a societății în care justiția nu e despre adevăr sau echitate, ci devine o formalitate birocratică, și asta e foarte trist și totodată foarte real.

Ce mi-a plăcut (și ce e enervant în același timp) e felul în care Kafka explorează anxietatea și sentimentul de neputință. K. pare mereu confuz, ca și cum toate problemele lui ar fi cam peste puterile lui, dar tot încearcă să se lupte, să găsească dreptatea, chiar dacă știe din start că lupta e cam zadarnică. Romanul ăsta nu e doar o stenogramă a unei povești, ci și o reflecție despre cum funcționează societățile, despre frica de necunoscut și despre cum te poți pierde în toate aceste regulamente care, până la urmă, nu te ajută deloc.

Mi-a plăcut să văd cât de mult Kafka bagă cititorul în pielea personajului, făcându-te să simți acel sentiment de apăsare, de inutilitate, de confuzie. În același timp, romanul e plin de simboluri și de imagini care te îndeamnă să gândești la adevărata natură a justiției și la relația noastră cu autoritatea. Finalul e deschis, lăsând în mintea cititorului o senzație de neliniște, ca și cum povestea lui K. n-ar avea o concluzie clară, ci doar o perpetuă stare de incertitudine. Într-un fel, asta face ca Procesul să fie și mai tulburător, pentru că nu-i o simplă poveste, ci o invitație să ne întrebăm despre fragilitatea și absurditatea sistemelor în care trăim.