Proximitati si marturisiri

Pintea este un discipol al lui Steinhardt, intai pentru ca il citeaza mereu, il analizeaza, il examineaza. Amintirile sunt frumoase si folositoare, comentariile sunt inteligente si patrunzatoare.
Pintea este evident un cititor vorace, cunoaste nu numai literatura romana, dar si pe cea franceza, rusa si germana, mereu gaseste puncte de referinta, citate, imagini, din romancieri, din poeti, din eseisti, din autori mai vechi sau mai noi.Aici vine si partea cea mai interesanta a volumului. Aceasta multime de eruditie nu-l impiedica defel pe autorul nostru sa ramana un neobosit cititor al Bibliei si al Parintilor Bisericii.
Stie sa citeze cu abilitate lucrurile cele mai neasteptate, sa gaseasca puncte pline de vioiciune, de miez. Stie sa interpreteze.
– Virgil Nemoianu Din multimea preocuparilor si daruirilor sale, nu se putea ca Ioan Pintea sa nu scrie jurnal. Lecturi infrigurate, farame de trairi estetico-religioase, revelatii sau domesticitati „argheziene”, intalniri, intrebari, evocari ale copilariei sau ale tineretii optzeciste, note de drum in tara si prin Europa, literatura, morala, credinta, tot ce se petrece in sine si in preajma lui se incarca de sens, de-vine semn existential, amestec de livresc si traire efervescenta.
O puzderie de nume, date, titluri, figuri si intamplari prin care – spiritual receptat – diurnul cel mai banal se inalta ca noua dimensiune a fiintei. De-am avea macar douazeci, daca nu o suta, de astfel de preoti (asa cum dorea Noica tinerii „mancatori de foc” prin care sa facem cultura de performanta), cu totul altfel ar arata dialogul intelectualilor laici cu Biserica Ortodoxa.
– Dan C. Mihailescu