Prunele electrice

Prunele electrice. Povestiri Dumitru Ungureanu e un fidel reprezentant al generatiei ’80.
In masura in care intreaga generatie imprumuta ceva de la prozatorii targovisteni, si autorul nostru are cu ei ceva comun. Prunele electrice, volumul cu care debuteaza editorial, are o unitate de problematica si de ton, dand impresia ca e un roman „spart” in mai multe fragmente.
Privind mai atent, ne dam seama ca scriitorul incearca sa creeze un „topos”, un soi de Macondo al lui, parodic, desigur, dar nu lipsit de o anume poezie, fie si bufa. Ceea ce confera originalitate felului in care Dumitru Ungureanu vede lumea satului este atitudinea naratorului.
Povestirile par niste amintiri (din copilarie si tinerete), notate in scris cu constiinta ca taranii care trec de la un text la altul sunt niste personaje, constiinta pe care ai impresia ca o capata treptat eroii insisi, ceea ce ii face sa se comporte ca si cum ar fi scrisi (sau filmati). Cu alte cuvinte, textele includ o componenta metatextuala de factura ironica si au un ce ludic, in registrul acesta autorul fiind un umorist de calitate.
Nota parodica e evidenta si in tendinta parafrazei, ca intr-un soi de intertextualitate explicita. O componenta a originalitatii acestui prozator o constituie limba.
Vorbirea eroilor e naturala si plastica, specifica satului romanesc dintotdeauna, dar si presarata cu „radicale”, totusi la fel de naturala, caci e o expresie a noii lor conditii. Vorbirea naratorului e insa neologistica, tehnica, fapt ce nu constituie o inadecvare, ci un mod ironic, parodic si o sursa de umor subtil.
Textele isi contin, de altfel, uneori, comentariul livresc. Dumitru Ungureanu ramane un autor la fel de interesant si de substantial in registrul tragic, ca si in cel umoristic.
– Tudor Cristea, 1998