Iubirea nu are moralitate. Nu e imorala, ci amorala, pentru ca nu recunoaste nicio dogma, nicio regula, nicio conventie, e in afara oricaror prejudecati, tabuuri, rigori, nu face nimic din datorie, nici pe datorie, nu e datoare nimanui, nu face comparatii, nu are obligatii, nu are frica, nici rusine, e paradoxala, intre groaza si mila, inocenta si pasiune dusa la depravare echivalenta tot cu inocenta din placere si joaca, e cunoastere si mister, e revoltata si docila, expansiva si blanda, e intre extaz si tandrete, e nomada si versatila si cameleonica si se adapteaza din mers si desculta si n-are nevoie de conditii de trai pentru viata impreuna, nu face mofturi, nu se supara, nu stie ce e egoismul, nici reprosul, nu cere la schimb, nu cantareste, nu face comparatii, e tumultuoasa si nebuna si cade-n genunchi cu maretie, e nobila si umila, rade in hohote si iti plange in brate, iti mananca din palme si urla la luna ca o salbaticiune cand o ia razna prin paduri si alearga ca o naluca pe care o prinzi cand iti pica-n brate ca sa o respiri si sa-ti recunosti aerul in mirosul ei in tine si ti se face dor de tine cu ea pentru ca iubirea e o recunoastere, o alegere ca sa nu te saturi de tine in imaginea ta in ea.
Iubirea e amorala.