Eseurile monografice ale lui Adrian Dinu Rachieru, privitoare la conditia scriitorului roman din ultimele decenii, ilustrata prin cateva (nu putine, dar semnificative) recitiri, atesta nu doar probitatea unui cercetator pasionat al literaturii romane contemporane, ci si, sau mai ales, luciditatea si rigoarea obiectiva cu care acesta valorifica creatia literara in perspectiva unei posibile istorii literare degajata de orice influente venite dinspre vreo perspectiva canonica oportunista. Adrian Dinu Rachieru este un analist de vocatie, cu metoda, si un polemist cu verb intelectual de ferma atitudine civica.
– Constantin Cublesan Problematizand influentele extraesteticului politic asupra literaturii, Adrian Dinu Rachieru pare un mediator obiectiv, dotat cu sugestiva capacitate de intelegere a recontextualizarilor si a convergentelor ideatice, critic comprehensiv si tenace, uneori polemic si incisiv, temeinic in cultivarea nuantei. – Iulian Boldea Cu figura de capitan de vas, sau de cehovian doctor de suflete, profesorul Adrian Dinu Rachieru pare predestinat sa navigheze printre vartejurile si recifele literaturii romane si sa-i vindece ranile deschise de orbirile, idiosincraziile si partipriurile, estetice sau est-etice, de care nu se poate lepada obstea personalitatilor accentuate a scriitorimii.
Cu atuul unor indelungi vegheri pe puntea corabiei istoriei si a criticii literare, indrumata printre complicate stramtori si vantoase de o busola precisa si un sextant de ultima generatie, dar si al unei desavarsite cunoasteri a anatomiei alcatuirii de taceri si cuvinte a imaginarului si cu harul unei semiologii hermeneutice care nu e la indemana oricui. – Horia Badescu O terra incognita candva, o regiune istorica speciala prin configuratia multiculturala, o fereastra spre Vest a Romaniei (rezonand simbolic dupa decembrie ’89), Banatul „e inca dator fata de sine”.
Urmand acest indemn, incercam si noi, dupa puteri, sa descifram specificul banatean, chiar daca el, prin absorbtie si amestec populational, prin rurbanizare (judecand sociologic), s-a mai estompat. Mai cu seama prozatorii, credem, „prind” astfel de metamorfoze, definind blazonul unei regiuni „de margine”, ex-centrica, la rascruce de culturi, explorand bogatia ei spirituala si care, in interbelic, ca „spatiu de trecere”, a crescut pe vectorul romanizarii, ramanand un liant.
O geografie literara ca spatiu deschis polenizarilor din toate directiile, ca o fabuloasa cultura de contact etnic, provocand si stimuland interferente (obsesii, mentalitati, imagini). Daca „pionierii” descopereau „ambianta”, prozatorii care au urmat cercetau „spiritul” Provinciei, intelegand ca prezenta ei literara, pe suport axiologic, nu inseamna nicidecum o literatura provinciala.
– Adrian Dinu Rachieru