Ravase din calimara

In dupa-amiaza aia veche, mina mea a scris parca singura un dor, dorul ei de-a scrie ceva care sa nu fie de folos, adica sa nu aiba un scop utilitar, ci sa fie de frumos, de trait si de iubit. Curios lucru, sau poate deloc curios, atunci am inceput sa scriu primele mele povestiri.
Puneam citeva coli una peste alta, le capsam pe intreaga margine stinga si ma apucam de scris. Aveam senzatia de curgere si de golire deopotriva, pentru ca la final sa ma umplu din nou, ca prin minune.
Am simtit ca ma schimb pe calimara ce trecea. – Ana Barton Survolam la joasa inaltime internetul, aceasta agora a digitalului, si deodata mi-a sarit in ochi cea mai clara definitie a Intruparii Logosului: Si binele om se facu.
Si se facu liniste. Asa a intrat Ana in inima mea, cu o mare tacere.
Ca nu cuvintele Anei vorbeau apasat, ca la multi alti fauritori de vorbe, ci surprinzatoarele volute ale unei grafii reverentioase si carnoase, un fel de elogiu plastic adus sapientiei, o funie intrepatrunsa din doua arte, un dans a doua fiinte celebrind aceleasi cinturi vechi. Si-am cintat un timp, fredonind Ana are mere, caci Ana Barton pare decisa sa nu mai iasa din candoarea abecedarului tot restul vietii, ea pare sa-si doreasca sa exploreze cuvintul dansind acrobatic pe marginea subtire care desparte arta plastica de beletristica.
Ana este un acolut al Cuvintului, venind din ceva stravechimi parfumate si misterioase. Ea scrie nu doar punindu-te pe ginduri, ea deseneaza cuvintele punindu-te pe visare, slujeste insistent, in temple stralucitoare, vecernii desprafuite in care danseaza in hore lungi cuvinte cu volute palpabile si sonore.
Ana are mere si mai are ceva, un curaj zapacitor, ca o dezbracare de armura pe un cimp de lupta prin vazduhul caruia zboara sageti ascutite. Caci omul care scrie se scrie pe el insusi, dezvaluindu-si adincurile fiintei; cuvintul olograf are nu doar inaltime si larghete ideatica, ci si o adincime care duce drept sub coasta indraznetului scrib, e in scrisul de mina un soi de dezbracare de aparente, un apel la armatura vibranta care ne face oameni intrupati din Cuvint, si poate de aceea marile contracte ale vietii incep cu cuvintul dat sonor si sfirsesc cu cuvintul scris pe-un document.
Stiind asta, Ana are mere se joaca ingenuu cu cea mai mare seriozitate a vietii umane, Cuvintul cel bine cladit in om. Si binele om se facu.
– Crin-Triandafil Theodorescu