Razvratitii

Tot ce ai nevoie ca sa detesti viata e sa ajungi sa o intelegi. Sa patrunzi in adevarul ei absolut, acela ca ea, in esenta, nu duce nicaieri.
Ca suntem aici printr-un accident, si ca oricat ne-am chinui sa dam un sens existentelor noastre, acel sens nu ar fi decat o fortare nefireasca, o gaselnita, o consolare. Ca noi, oamenii, in sine suntem niste accidente.
Ca suntem dotati sa intelegem prea mult. Sa aflam ca murim si sa ne chinuie spaima asta in fiecare minut al vietii.
Toata asteptarea nimicului care va sa vina. Ca suntem o ironie sadica a naturii.
Ca ar fi fost mai bine pentru toata lumea ca omul sa nu existe niciodata. Ca nu facem decat sa tulburam echilibrul celorlalte specii – ne pendulam pe aici fara niciun sens, sangeram pe interior si asteptam, cuminti, sa nu mai fim.
  Peste tot, oamenilor le trecea prin cap sa se sinucida. Sau, cine stie, eram noi astia o specie aparte, razvratiti impotriva vietii, tocmai pentru ca o iubeam, tocmai pentru ca ne pasa.
Tocmai pentru ca ne doream sa fie mai mult decat atat. Sa fie reala tot timpul, sa nu ne mai amageasca.
Sa merite.