Regasire in ceruri

Sunt pe marginea prapastiei. Cu varful bocancului nu simt nimic…
Tatal nostru, care esti in ceruri, sfinteasca-se numele tau, vie imparatia ta…, incep rugaciunea cu glas tare. Am senzatii divine.
Ceva cald si umed simt pe mana de cateva ori. Ma opresc din ganduri, din tot.
Era cainele. Si eu, care credeam…
Am ingenuncheat, l-am mangaiat, alintat, pupat si i-am dat un nume… Bruno.
Din acel moment am fost nedespartiti (…). Mi-a fost foarte greu, pentru ca eram nevoit sa il bag noaptea in grajd fara sa il vada soldatii.
Intr-o noapte, cand dupa un chef s-au cam ametit, unul dintre ei a venit la mine. Dupa ce a deschis larg cele doua usi ale grajdului, m-a strigat: – Heeei…, tigane!
M-am prefacut ca dorm. – Heeei…, tigane…, scoala-te!
Se apropie de mine, ma loveste cu piciorul si trage patura. Ma ridic speriat, cu privirea intrebatoare.
– Canta-mi, cioara! – Imi pare rau, nu stiu sa cant…, spun, mai mult soptit…
– Ha, ha, haaa, voi, toti tiganii, stiti sa cantati!!! Inseamna ca nu vrei!!!
Si a inceput sa ma loveasca din nou. M-a lovit orbeste peste tot.
Il rugam sa se opreasca pentru ca nu stiu sa cant. Imi aminteam de povestirile tiganilor batrani despre perioada sclaviei.
Aceasta scena seamana cu multe dintre istorisirile lor. Puteai vedea suferinta din spatele ochilor.
Uneori povesteau cu capul in jos sau tragand din tigara, alteori cu ochii fixati in departare…