O poezie a cotidianului vizitat fara iluzii, cu un zambet amar care da repede intr-un rictus de oboseala si suferinta. Versuri sumbre, parca zgariate cu stiletul pe propria piele, imagini crude desprinse dintr-o biografie ultragiata, semne si simboluri crestine valorizate preponderent negativ, un refuz programatic al poetizarii in favoarea sugestiei unui anume sfarsit – asa arata puzzle-ul poetic construit abil de Simona Serban din disperare si revolta, dar cu speranta eliberarii de povara tacerii si a fricii.
Despre fervoarea cautarii unui punct de sprijin prin foitele despartitoare de lumi ne marturiseste ea, in fond. Iar daca o covrigareasa potoleste foamea saracilor lumii acesteia completamente lipsita de har, poetei nu-i ramane altceva mai bun de facut decat sa contemple spectacolul cu un aer sceptic, mai putin sa vitupereze si mai deloc sa se ia peste picior… – Mircea Petean
