Retorica frigului

In poezia lui Vasile Macoviciuc, privirea atintita asupra desfasurarii gesturilor cotidiene submineaza orice sursa de confort afectiv/mental, caci intrebarile se adreseaza miezului de neatins al rosturilor fiintei, iar cel care intreaba stie de la inceput ca nu va primi niciun raspuns. Dezarmanta constiinta a deja-spusului, sensibilitate ultragiata si sfidatoare, timid-agresiva, ironic surpata de melancolii; libertate celebrand incremeniri; preaplin convietuind cu vidul in registru suprarealist: „desi sunt, nu exist”; un ochi salbatec/salbaticit intors spre „duhorile de veac vlaguit”; sintaxa franta si zdrentuita, in poticniri anume ale vocii; alienat si ironic, cu o ironie inca incantata de propria semetie, dar arareori deviata inspre sentimental; nesat si lehamite; cosmaruri de o visceralitate livresca, brutal-expresiva; un rau-de-viata, partial jucat/trucat, caci dincolo de pojghita biciuitoare si desucheata a vorbelor sangera moralistul, duios-sentimentalul, ingaduitorul; exersari ale capacitatii sapientiale a versului, scrasnit-metaforice – iata pasii poetului.
– Irina Petras Dincolo de tonul deceptiv (dar nu lamentativ), dincolo de surdina melancolica, concilianta, poetul-arhivar, aflat la varsta elegiaca, incearca altceva, testeaza o alta formula. Intrezarim o schimbare de macaz.
Silintele sale, ambalate in titluri acablante, dezvaluie un ins meditativ, problematizant, fara a forta excursii erudite, foarte la indemana. Iar poezia sa, „refrigerata” intelectualiceste, se coloreaza afectiv, incercand sa-si apropie ravnita simplitate.
– Adrian Dinu Rachieru