Revolutia mea

Dupa primele stiri ajunse la Europa libera despre ceea ce se intampla la Timisoara in decembrie 1989, am avut sentimentul acut ca acesta va fi… sfarsitul.
Cu putinele informatii avute la dispozitie, am si inceput o emisiune „Actualitatea romaneasca” din acele zile cu cuvintele: „e un inceputin tot sfarsitul”. Nu, nu ma gandeam la sfarsitul comunismului.
Ma gandeam doar la sfarsitul „ceausestilor”, care, pe atunci, dupa doua decenii de frica, frig si foame, erau raul suprem pentru romani. Ani mai tarziu, am citit pe Facebook fragmente din jurnalul doamnei Marieta loana Varga, martor si participant la cele intamplate atunci la Timisoara, scris cu „convingerea ferma ca ne vor omori pe toti si poate ca, printr-un miracol, jurnalul va supravietui”.
Frapat de sinceritatea frusta a relatarii, am fost de parere ca jurnalul ar trebui publicat, pentru a se alatura altor imagini care au compus „mozaicul acelor zile unice”. Nu lipseste nimic din ceea ce stiti deja: solidarizarea romanilor cu pastorul Laszlo Tokes, iesirea multimilor in strada, oprirea circulatiei, operele si portretele ceausestilor puse pe foc, „Jos Ceausescu!” si, mai apoi, si „Jos Comunismul!”, impanzirea strazilor cu militieni, soldati si securisti, TAB-uri, tancuri, mitraliere, sange, morti, spitale debordate, muncitori Inarmati cu bate adusi din alte orase si uitati in triajul garii si multe, multe altele,.stiute si nestiute.
Si, in plus, mult suflet si speranta nesmintita ca scanteia aprinsa la Timisoara se va intinde si in alte ora.se. Si asa a fost.
In acele zile, dupa ani de seceta, Romania n-a dus lipsa de solidaritate. „Azi in Timisoara, maine-n toata tara!” a fost semnul acelei emotionante solidaritati la greu!
– Neculai Constantin Munteanu