Rosu, rosu, catifea

„Rosu, rosu, catifea” e o carte care te duce încet, pas cu pas, înapoi în timp, într-o Românie pe care mulți și-o amintesc cu amestec de nostalgie și curiozitate. E ca o fereastră magică spre copilărie, dar și spre acea perioadă complicată a istoriei, care, în ciuda tuturor greutăților, rămâne plină de povești mici, dar încărcate de însemnătate. Ce mi-a plăcut cel mai mult la carte e modul în care autoarea, Veronica D. Niculescu, ne aduce aproape de sufletul acelor vremuri, cu toate zbuciumele și inocențele lor. Pe alocurea, simți cum e ca și cum ai fi acolo, în cozile din timpul anilor ’80, sau la ruga de seară în familie, sau cum te trezești brusc printre întrebări nepuse, printre frici și speranțe, la schimbarea de la dictatura la libertate. Povestirile astea, numai aparent simple, te prind încet, îți răscolesc amintirile și îți provoacă o mulțime de întrebări despre cum au fost posibile unele lucruri, de ce lumea a fost așa, și dacă noi am fost cumva martorii acelei epoci. Ce m-a impresionat e sinceritatea acestor mici fragmente de viață, dintr-o vreme când chiar și cele mai simple lucruri—cum ar fi o bucată de catifea roșie sau o pauză de la școală—pot avea sensuri adânci. Cartea face amintirea vremurilor de atunci o experiență vie, personala, aproape palpabilă. În același timp, te face să reflectezi la ce înseamnă să trăiești într-un sistem restrictiv, dar și la felul în care oamenii găsesc resurse să zâmbească, să iubească și să treacă peste orice obstacol. E o carte care te face să te simți în pielea acelor copii, să înțelegi întrebările lor, temerile și dorințele. E un fel de poveste cu viața de zi cu zi, încărcată de simboluri și de o nostalgie dulce-amaruie pentru o perioadă care, chiar dacă a fost dificilă, a rămas vie în sufletele celor care au trăit-o. În final, „Rosu, rosu, catifea” rămâne o lectură sinceră și emoționantă, care te face să meditezi și să apreciezi mai mult fiecare clipă de când lumea s-a schimbat pentru totdeauna.