LEI

Recenzia noastra

Îmi aduc aminte cum am început să citesc „Sapte ani stranii. Jurnal 2018-2024”. Știam despre autor că a fost premiat cu Thomas Mann Prize pentru literatură în 2018 și că, în același timp, a fost pe longlist-ul Booker Prize 2025 cu Latinul „Solenoid”. Dar ceea ce m-a prins cu adevărat a fost modul în care povestirea lui părea ca o conversație plină de sinceritate și confesiune. Totul pare desprins dintr-un jurnal personal, dar adesea nu știi dacă nu cumva e mai mult decât atât. Partea interesantă e că Mircea Cărtărescu reușește să te pună în pielea lui, să simți valul de emoții și gânduri care îl încearcă, ca și cum ai fi chiar acolo, în colțul unui suflet fragil și complicat.

Cartea e plină de eseuri și reflecții, iar modul în care alege să povestească e foarte autentic, aproape ca un dialog cu tine. Aici se simte că autorul e un pic ghidat de o forță blândă, dar și brutală, care îl conduce printre scene din copilărie, încercări și trăiri interioare. Cuvintele lui par să fie în același timp ușor de înțeles și încărcate cu un sens adânc, ca și cum fiecare propoziție cântărește mai mult decât pare la prima vedere. Și totuși, nu e o carte cu teorii sau filozofii complicate, ci mai degrabă o confesiune sinceră despre lupta internă și despre fragilitatea existenței.

Mi-a plăcut foarte mult cum autorul se joacă cu imaginația, amestecând poezie, imagini vizuale și chiar scene din filme sau muzică, ca și cum ar construi un colaj al sufletului său. În același timp, se simte o batalie între lumea lui interioară și cea exterioară, cu îndoieli, tristeți și momente de luciditate dureroasă. Într-un fel, cartea devine un fel de monolog al unui om care încearcă să se înțeleagă pe sine, în condițiile în care lumea pare dezmembrată și fiecare porțiune păstrează o frumusețe dură și tăioasă.

Un aspect care mi-a rămas în minte e modul în care autorul vorbește despre relația cu divinitatea, cu fiecare pas al vieții sale. Momentul în care strigă: „Arată-mi slava Ta!” și îl găsește în propriile încercări, în tăcerea și în liniștea din spatele unei stânci, e foarte puternic. Nu e vorba neapărat de o religie obișnuită, ci mai mult de o căutare a sensului, de o încercare de a găsi ceva divin chiar și în cele mai simple momente de existență. Cu toate acestea, ce rămâne de neuitat e senzația de melancolie și efemer în care se află omul, de trecere inevitabilă spre noapte, după ce copilăria, adolescenta și bătrânețea se vor fi perindat toate pe lângă el, fără să lase cu adevărat ceva în urmă.

Da, cartea asta te face să reflectezi, să te întrebi dacă și tu găsești ceva de divinitate în viețile tale, sau dacă, asemenea personajului, ești prins între vremuri și păcate. E un jurnal sincer, uneori dureros, dar plin de o frumusețe rară, o invitație la introspecție și la acceptare. Mi-a rămas în minte și acum, ca o conversație cu un prieten bun, cu toate că am citit-o cu sufletul cântărind fiecare cuvânt, ca pe o comoară pe care trebuie să o păstrez cu grijă.

Descriere

• Autor distins cu Thomas Mann Prize pentru literatura in 2018 •Autor aflat pe Longlist/Lista lunga a The Booker Prize 2025 cu volumul Solenoid (traducere in limba engleza de Sean Cotter) E ca si cand as fi ghidat cu blandete printre scrieri, filme, muzica, peisaje si mii de feluri de tristete. Cineva imi atinge usor, dar insistent, tamplele cu palma, cum indrumi o pisica spre vasul cu mancare sau apa, imi si vorbeste peltic si rudimentar, ca unui bebelus.
Pentru mine gesturile lui sunt insa teribile indemnuri si interdictii, iar vocea e insuportabila ca de un tunet. Mi se impune ce sa citesc, ce sa ascult, dar de atatea porunci (cele cateva trilioane scrise pe placile de piatra), de atatea afurisite porunci pe secunda nu pot decat sa-ncremenesc, desi niciuna nu-mi spune „incremeneste!” Lumea e tandari si aschii, fiecare indescriptibila geometric, si care nu se-mbina, fiindca cele mai multe sunt din materie-ntunecata.
Iar daca nu se-mbina-n mintea mea, nu se-mbina nici in scrisul meu si, prin urmare, lumea mea nu mai exista. Mai exista doar tristetea mea de pe alta lume.
„Arata-mi slava Ta!” am strigat, si El m-a pus intr-o crestatura in stanca. Nasterea mea n-am putut-o vedea, caci nu poate omul sa-si vada nasterea si sa traiasca.
A trecut pe langa mine copilaria mea, si slava Lui nu era-n ea. A trecut apoi adolescenta, si slava Lui nu era-n ea.
Au trecut anii barbatiei mele, si slava Lui nu era nici acolo. Apoi a venit batranetea, urmata de un susur bland.
A urmat noaptea fara sfarsit.