Selfie

Marcel Visa e cu siguranta unul din cei mai reprezentativi poeti ai generatiei sale. Acest al doilea volum de poeme imi intareste convingerea ca prizele la cotidian nu sunt singurele resurse ale poemelor sale.
Materia sa poetica provine si din experientele biografice, evocate prin notatii, si anamneze. In versurile lui Visa se adaposteste o fiinta sensibila la agresiunile realului.
Vulnerabilitatile acestei identitati umplu lumea poemelor. Doua modalitati are poetul pentru a surprinde experientele biografice: confesiunea si sarcasmul.
Cu cea mai recenta promotie de poeti se constituie un nou tip de real poetic, alcatuit fie din reactiile la cotidianitate, fie prin constituirea unei realitati in care se amesteca elemente ale unei tehnologii informatice cu biografeme dramatizate. Marcel Visa: un poet de forta, adesea, vizionara.
Una din capodoperele volumului e poemul Febra , stranie experiere a timpului, pregnanta pana la a simti materialitatea acestuia. – Aurel Pantea Primul capitol din Selfie e coplesitor.
M-a atras in special acea veioza cu abajur care avea in interior un alt abajur minuscul, din carton, facut manual, cu decupaje in forme de animale fantastice care alergau cand acesta se rotea. Ce simbol complex s-a creat, miraculos, uman, dureros, ca venind din straturi adanci ale existentei.
Gandul la obiecte artizanale fabricate intru poezie, reverie, vedere launtrica e stenic si te face sa traiesti pe alte coordonate, ca si cand ai zbura prin spatii. Si al doilea capitol e exceptional, de-un dramatism imbinat cu lirism genuin (un selfie al varstei fragede) cu toata panorama de suferinte, frustrari, nesabuinte etc.
al familiei si satului. Pe deasupra lui Marcel Visa pluteste ceva din poetii visceral revoltati care au fost Ion Gheorghe si Geo Bogza.
– Constantin Abaluta