Sentimentul de impostura

In ce conditii impostura ar reprezenta o piedica? Aproape niciodata, crezi tu.
Caci, pentru ca cineva sa se simta impostor, trebuie sa ocupe locul cu pricina, sa actioneze in asa fel incat sa ramana acolo, sa pastreze puterea pe care o implica pozitia. Sentimentul de impostura nu apare decat la cei care „reusesc”.
A spune ca poate pune piedici in viata se datoreaza probabiI faptului ca e confundat cu rusinea. Acest lucru se poate intampla.
Cele doua afecte se aseamana, si tocmai ai scris, in paginile anterioare, ca rusinea, se alatura culpabilitatii pentru a alcatui sentimentul de impostura. Si simtim ca sentimentul de impostura vine din uimirea primara de a fi in lume, din stranietatea faptului de a exista.
Ce fac eu aici? Exista un loc pentru mine?
Am vreo legatura cu aceasta lume (in aceasta lume) si cu semenii mei? Sunt ca semenii mei?
Nu e sigur ca cineva poate raspunde afirmativ, ca vreunul dintre noi poate crede ca este acolo unde trebuie sa fie si ceea ce trebuie sa fie. lmpostorule, mon frere, sunt multe lucruri bune in nelinistea care ne roade.
O, nu vreau sa spun, printr-o rasturnare prea comoda, ca impostura ar fi un sentiment pozitiv, profitabil etc. Nu.
Ci dureros, greu de purtat. Dar ce fiinta interesanta este impostorul!
Cu o mandra alcatuire. Fiinta a dorintei, care se misca, isi asuma riscuri, are ambitii, e supusa schimbarii.
Desigur, e fara indoiala de preferat sa nu te simti impostor. Si totusi.
E greu sa nu apreciezi nelinistea, cea care te obliga sa te deplasezi, care te indeamna sa critici esichierul, sa cercetezi pozitiile, care te face sa devii mai bun decat esti. Intr-o zi, cu siguranta, va trebui sa o lasi in urma.
Si vei iesi mai implinit din aceasta experienta. Dar intotdeauna purtat de dorinta.
Traducere din limba franceza de Adina Dinitoiu.