Aveam impresia ca, daca as lua, la intamplare, orice tren cu destinatie… fara adresa, intr-o buna zi, m-as pomeni in fata lui.
Noaptea, cand reuseam sa atipesc, visam ca uitam sa cobor unde trebuie si treceam in viteza [e langa peronul pe care Manole ma astepta cu flori. Abia cand luminile garii ramaneau in urma, saream in picioare si prindeam a bate cu pumnii in geam, strigandu-i disperata: – Manole!!
Sunt aici!!! El, desigur, nu ma auzea si doar provea pierdut spre orizontul dupa care dispaream.
In cele din urma, vagonul in care eram incuiata intepenea cu scrasnet pe o linie moarta, iar eu ramaneam blocata pentru totdeauna intr-un depou pustiu…
