Lucia Stroila este un scriitor versatil, care din tarana face portrete dumnezeiesti, cu mainile goale smulge durerea si o aseaza sub reflectorul judecatii clare si reci. Se detaseaza ori se topeste in amintirea unui trecut pe care-l iubeste si-l dispretuieste in acelasi timp, dar pe care si-l asuma neindoielnic.
Lumea ei se rostogoleste voalat ca un zbor de vultur, cand puternic, cand obosit, pentru ca Si vulturii uita sa zboare. Isi strange bratele cuib si caldura sau dimpotriva devine copac.
Imi crescusera crengi,/ ma agatam cu ele de cer/si ceru-si oglindea stelele/ in florile mele. E o sinonimie pur intamplatoare intre vers si om, pentru ca irisul ei poarta cuminte aceeasi nuanta, ca un soi de uniforma poetica.
Mi-am strans aripile si-am tras aer in piept in cea mai neagra noapte de iunie. Am fost prima veriga defecta in marea de albastru ce ma inconjura.
Ochii albastri ai mamei, ai bunicii, ai bunicului, unchilor, matusilor, verisorilor, tot atitea nuante de albastru intre care ochii mei verzi erau puiul de lebada defect. Am cautat seninul, inconstient, toata viata.
Am fost pina la Voronet dupa cea mai perfecta nuanta de albastru. Nu era niciunde ceea ce cautam, doar cand ridicam ochii spre cer intalneam, uneori, ochii neamului si mi se oprea respiratia.
Tarziu am descoperit ca sufletul meu are ochi albastri ca cerul unei dimineti senine intr-un loc uitat de lume, ascuns in spatele lui Dumnezeu. Atunci am inteles ca, intr-un fel sau altul, toata viata mi-a fost plina de nuante de albastru.
Si cuvintele-au inceput sa cante.
