Simfonia semnelor

Cartea de fata m-a surprins prin temeinicie, simt al raspunderii, dedicatie comunitara. Cine are urechi de auzit sa auda!
Cine nu, sa citeasca! – Andrei Plesu De fiecare data cand aud indemnul de a fi toleranti fata de persoanele din grupuri vulnerabile sau diferite de majoritate, primul impuls e sa ma ridic in picioare si sa protestez.
Tolerant in mintea multora inseamna ceva de bine, sufletist, empatic. Nicidecum.
Toleranta e o forma de dispret pasiv, un refuz drapat intr-o politete impusa de reguli sociale minimale de a interactiona cu respectivele persoane, cu cauza si efectul pentru care cel din apropierea ta e altfel. Pot sa tratez cu toleranta un prost, un neispravit, dar nicidecum o persoana diferita de mine din cauza unei dizabilitati sau apartenente la un alt grup decat cel din care fac eu parte.
– Adriana Saftoiu Cu Simfonia semnelor , Adriana Saftoiu ne ia de mana si ne invita intr-o camera obscura: legati la ochi, pentru ca nu stim aproape nimic despre semenii nostri surzi, si fara sa auzim decat vocea autoarei care da glas celor care vorbesc in limbajul semnelor. La inceput, o astfel de experienta poate parea neplacuta.
Ai prefera sa ramai in lumea confortabila in care iti imaginezi ca auzi si vezi tot. Daca, insa, iti faci curaj si intri, vei vedea cum, rand pe rand, defileaza prin fata ta personaje afectate de surditate si, cu ele, povestile lor, pe care autoarea, in anii petrecuti la Comisia pentru drepturile omului, meticulos le-a documentat.
Nu descoperim doar cum arata lumea celor cu deficiente de auz – cei „afectati de slabiciunea statului”, cum chirurgical, dar si poetic ii numeste autoarea -, ci, odata ce intram in aceasta lume, intelegem si orbirea societatii fata de cei care nu sunt ca noi, nu vorbesc aceeasi limba si nu aud aceleasi lucruri, in linistea indiferenta care-i inconjoara. – Cecilia Stefanescu Ingaduit sa-mi fie un calambur cat se poate de serios: Adriana Saftoiu e singurul politician roman care n-a ramas surd la problemele surzilor.
Ceea ce mi se pare admirabil e ca nicio miza personala nu o mana in aceasta batalie desfasurata pe doua fronturi: cel legal, in parlament, si cel al mentalitatilor, in viata de zi cu zi. O lupta de uzura, in care trebuie sa te inarmezi cu rabdare.
Parcurgand aceste pagini, cititorul se va trezi penduland intre rusine si admiratie. Rusine, pentru indiferenta de care-a dat pana acum dovada fata de acest intreg univers al tacerii, dar si admiratie pentru nenumaratele exemple de surzi care-si poarta crucea nu doar cu gratie, ci chiar cu mandrie.
Sunt lectii de viata pentru noi toti: de multe ori suntem surzi si orbi la problemele altora pentru ca suntem surzi si orbi la problemele personale. – Alin Fumurescu