Tenebroase, angoasante, deprimante, poemele din aceasta carte se inscriu perfect in aria suprarealismului distopic, pe care autorul lor il detecteaza fie in experientele halucinante din istoria omenirii („iti acoperi ochii si te gandesti la/ explozia unei grenade in tunelurile din okinawa”), fie in imaginarul coplesitor oferit de artele vizuale („locuim in zona din calauza”; „ne-am trezit mahmuri intr-o pictura de beksihski”) sau de muzici (recomandarile pentru background music sunt Matt Elliott cu Drinking songs si Cemeteries cu Barrow). Andrei Petrea este unul dintre putinii poeti, de la Bacovia incoace, care reuseste sa-si extraga poezia din ceea ce psihiatrii au numit delirul de negatie, marcile (auto)contestarii fiind, la el, („poezia stearsa in detrimentul celei scrise”) si cimitirul („au fost atat de fermecati de acest loc incat s-au intins printre flori iar pamantul i-a inghitit”).
Constructie riguroasa (cum se intampla mai rar in cazul unui volum de debut), in care faptul de cultura si civismul sunt, in mod surprinzator, asimilate si transformate in drama personala, sindromul cotard aduce in scena un poet pentru care literatura inseamna act de curaj si de mare responsabilitate. – Lucia Turcanu
