Sindromul Stavroghin

Sub aparenta unui scriitor veleitar, in prezent pensionar inofensiv, retras intr-o existenta banala, Septimiu Facaleanu ascunde un trecut intunecat, de militian si paznic la penitenciarul din orasul S. Prins in masinaria cinica, necrutatoare a presei, accepta sa-si dezvaluie adevarata poveste, participand la o discutie televizata cu cativa fosti detinuti politici.
Confesiunea lui va declansa o avalansa de reactii a unor fosti tortionari, care vor fi exploatate pe larg de intreaga presa romaneasca, adancind criza morala a celui care, din vanitate, acceptase sarada jurnalistica. Cu multi ani in urma, am avut o discutie pasionanta cu un cunoscut istoric al comunismului despre un fel de maladie misterioasa, pe care, iata, o definesc abia acum, in titlul unui roman, drept «sin¬dro¬mul Stavroghin».
Acest personaj din Demonii lui Dostoievski m-a fascinat si, intr-un fel, ma obseda de multa vreme. Stavroghin cel macinat de propria lupta interioara, incapabil sa se decida intre extazul binelui si haul inspaimantator al raului satanic, chinuit de imposibilitatea unui echilibru intre bine si rau.
Azi, cred ca stiu ce il infricosa pe Stavroghin: nu neputinta lumii de a empatiza cu remuscarea lui, ci propria neputinta de a traversa desertul mantuirii. Daca ai practicat raul pana la un punct, intoarcerea la bine nu poate fi altceva decat parcurgerea in sens invers a aceluiasi drum demonic.
Nu te poti mantui pe cai laturalnice. A cauta drumuri laturalnice pentru mantuire e o lasitate la fel de mare ca aceea de a refuza sa te pocaiesti.
Daca as fi tortionar pocait in cautarea mantuirii, as fugi mai ales din calea celor dispusi sa ma ierte prea usor si m-as ascunde mai ales de aceia care ma aplauda pentru curajul meu. – Alina Pavelescu