Amelia Stanescu ne propune o tulburatoare carte de poezie care nu vorbeste, de fapt, despre singuratate, ci despre cum singuratatea este/ devine acel spatiu in care universul se misca liber. Multe poeme sunt notatii dintr-un jurnal liric, sunt mici parabole cu o dinamica epica, care au rezolvari imprevizibile si cu atit mai pregnante.
Detaliul este mai important decat intregul, muscatura de mar lasa sa se vada, dincolo de carnea alba, vaporoasa, a fructului, viermele care se iteste, vrand sa amusine cerul. Spune poeta, la un moment dat, ca ar trebui sa scrii un poem cu sange/ lectura lui sa te doara/ sa te biciuie sa iti lase urme/ adanci pe piele/ sa te vandalizeze, sa iti fure/ gandurile, privirea/ ultima bataie a inimii, totul// ar trebuit sa scrii un poem/ care sa te ucida .
Este visul poetului dintotdeauna, de a da viata sa poeziei, chiar mai multa decat vibreaza prin vinele sale, sa scrie poezie cu sine insusi. Aceasta pare sa fie miza poeziei Ameliei Stanescu, la aceasta amiaza a creatiei sale.
– Adrian Alui Gheorghe Amelia Stanescu propune o poezie a transparentelor, obiectele ei liriceau o fragilitate si o luminozitate bine controlate. O poezie care ne propune sa ne facem credit la bancile de fabricat starea de bine .
Intru aceasta purificare pare sa-si construiasca textele de fata poeta. Ma lepad de poezie / zic eu, de trei ori .
Nu este o antifraza, acea presiune care atinge laringele, faringele, esofagul, explodeaza interior si se exprima in vers. Problema libertatii interioare o cerceteaza permanent pe autoare, si sunt cateva versuri raspicate intru deslusirea ei poetica, pentru ca intemeierea de sine, prin libertatea poeziei este telul: Hei, voi, oameni, / Lasati-ma sa fiu cum sunt .
– Christian Craciun
