Sonata pentru pian

„In partiturile lui Vieru, formularea gandurilor muzicale atinge perfectiunea.” Aurel Stroe (in S chite pentru un portret de stefan Niculescu). Anatol Vieru este unul din compozitorii importanti ai celei de-a doua jumatati a secolului 20, nascuti printr-o stranie coincidenta aproape in acelasi timp: Stockhausen, Xenakis, Vieru, Ligeti, Niculescu, Boulez, Olah, Kurtag, Marbe, Stroe…
Vieru, „marele maestru al generatiei imediat urmatoare lui Enescu” cum l-a numit recent revista Neue Zeitschrift fiir Musik, este printre altele autorul Cartii modurilor, un tratat de compozitie universal daca nu in totalitatea aspectelor tehnice, atunci cel putin in compatibilitatea principiilor sale cu ori ce optiune stilistica. Forta expresiva a muzicii lui Vieru te face sa uiti de aspectele ei structurale.
Cand asculti muzica lui Vieru nu esti obligat sa-ti aduci aminte de corespondenta lui cu Solomon Marcus si Dan Vuza — asa cum atunci cand asculti muzica lui Rameau poti sa nu ai neaparat in minte schimbul acestuia de scrisori cu Leonhard Euler. Creatia lui Anatol Vieru este puternic ancorata in cultura romaneasca, europeana, iudeo-crestina.
Muzica sa se inspira din Eminescu, Bacovia, Labis, Nina Cas sian, Caragiale, Vintila Horia, Marin Sorescu, Paul Celan, Mihail Sorbul sau Urmuz, dar si din texte populare, din folclor (balada Mioritei de exemplu), din Biblie, din Heidegger, Puskin, Bulgakov, Ionesco sau Tzara, fara a-i uita pe Goya sau Escher. Muzica lui Vieru, spre deosebire de cea a lui Enescu, tributara traditiei franceze, se inscrie vrand-nevrand intr-o traditie „algoritmica” de tip mai degraba german, asa cum poate fi aceasta inteleasa de la, sa spunem, Bach si fiii sai pana la Schnberg si descendentii acestuia —Berg, Webern ori Stockhausen.
Printre preocuparile filozofice care transpar in opera neobisnuit de evolutiva a lui Vieru se pot aminti cele legate de legile universale ale perceptiei precum si cele legate de trecerea timpului muzical, psihologic, fizic, istoric si ontologic. Andrei Vieru