Soseaua Virtutii. Cartea Ciinelui

Citeste aici interviul acordat de Cristian Teodorescu librariei Libris.ro blog.libris.ro/2016/02/24/cristian-teodorescu-daca-ai-o-problema-de-viata-nu-ti-strica-putina-fictiune/ Cartile de vizita nu i‑au folosit Ciinelui asa cum spera. Nu se uita nimeni la ele.
Singurele carti de vizita cu care a deschis usile erau hirtiile albastre de o suta de lei. Cind s‑a vazut cu primul numar al revistei tiparit, nu mai avea nici un ban pe carnetul de CEC si ultima leafa pe care o luase de la institut, lichidarea, era pe terminate.
Gastronomul lui mic cit palma abia se vedea pe tarabe, printre ziare. Dupa trei zile infiorator de lungi au inceput sa sune telefoanele.
Cei care luasera revista, de proba, il intrebau daca mai are brosurica aia cu retete in depozit. Depozitul era la el acasa si in portbagajul masinii, careia i se rupsesera amortizoarele din spate din cauza greutatii Gastronomului .
Mari era fericita. Dusese citeva exemplare la scoala si le pusese pe masa din cancelarie.
Colegele ei invatatoare rasfoiau Gastronomul si il puneau in posete, sa se inspire din el. La prinz, cind sa plece, o opreste in curte doamna Markov, batrina profesoara de rusa si de franceza, si incepe s‑o caineze : „Mari, grabiti‑va, draga, cu revista aia a voastra, ca a mai aparut deja una.
Foarte interesanta“. Doamna Markov avea o parere proasta despre invatatoarele tinere.
si chiar daca Mari nu mai era chiar atit de tinara, o banuia si pe ea ca n‑are in cap decit liniute si bastonase, ca toate celelalte. Cind a auzit in cancelarie ca Mari si sotul ei voiau sa publice o revista cu retete, a apucat‑o risul.
Arta culinara nu era de nasul oricui ! Profesoara de rusa si de franceza i‑a aratat lui Mari Gastronomul , pe care il cumparase pentru a demonstra in cancelarie cum trebuia sa arate o asemenea revista.
Mari a pupat‑o pe obraz, fara sa‑i spuna nimic, apoi, in loc sa se urce in troleibuz, cinci statii pina acasa, a luat la rind chioscurile si tarabele cu ziare sa intrebe cum se vinde Gastronomul. si‑a continuat drumul de la o taraba la alta si dupa ce a inceput ploaia, chiar daca i se strica permanentul pe care si‑l facuse la coafor in ziua cind revista iesise din tipografie.
Cind a ajuns acasa, cu parul ud pe fata, n‑a vrut sa auda de prosop si nici de fohn : descoperise zece tarabe si doua chioscuri unde ar fi putut plasa revista. Ciinele, care pregatea urmatorul numar, a lasat totul deoparte si s‑a dus impreuna cu Mari sa plaseze Gastronomul la tarabele din cartier pe unde lipsea.
Lada lor bufnea sec la fiecare gaura din caldarim, cu amortizoarele ei stricate, dar isi vedea linistita de drum. La volan, Ciinele isi facea socoteala ca de pe urma Gastronomului cheltuise 80.000 de lei, isi stricase masina si sotia lui incepuse s‑o ia razna.
Asa ca nu mai putea da inapoi, cu toate ca se gindea sa‑si gaseasca din nou un serviciu normal si sa uite de nebunia lui cu revista. Abia dupa aparitia celui de‑al treilea numar al Gastronomului Ciinele i‑a facut o noua vizita inspiratorului sau din scuar.
Batrinul literat si circiumar socialist nu scapase de vopseaua rosie care‑i macula bustul. Praful ii daduse o nuanta singerie.
Ciinelui i se parea ca venise timpul sa‑i multumeasca lui Gherea pentru momentul de inspiratie cind se hotarise sa infiinteze revista. Ar fi vrut sa plateasca pe cineva sa curete bustul, totusi revista nu‑i mergea atit de bine incit sa poata scoate bani din buzunar pentru binefaceri edilitare.
Dupa ce a tras linia cheltuielilor, a iesit „pe plus“, cum observase contabilul care‑i facea socotelile. Dar cum preturile tipografiei cresteau de la o luna la alta, iar Mari facea piata si platea angaralele la bloc cu banii pe care ii primea de la vinzatorii de ziare, Ciinele nu stia cit de mare era acel plus.
Isi reparase masina si o data pe saptamina isi scotea familia la restaurant, dar si el, si Mari aminau sa‑si cumpere haine, iar pentru baieti nu mai intrau in magazine, ci le luau tricouri si pantaloni scurti de la tarabele din piata. La institut nu mai venise nici o comanda de cercetare de citeva luni.
Se vorbea despre o restringere de activitate. Conducerea provizorie se impacase cu indezirabilii, pentru a face front comun impotriva ministerului.
Grevistul foamei, cel care se legase cu un lant de caloriferul de la intrare, fusese ales director in unanimitate dupa ce statuse o saptamina legat, cu o plosca medicinala linga el. Slabise atunci vreo opt kilograme, dar a avut grija sa se ingrase la loc, stiind de unde i se tragea unanimitatea alegerii sale in fruntea institutului.
Pastra lantul in sertarul de la birou. Ciinelui nu‑i venea sa recunoasca, dar vizita lui in scuarul lui Gherea avea si un scop practic.
Primise in sfirsit repartitie pentru un apartament cu patru camere. Numai ca apartamentul se afla intr‑un bloc pe soseaua Virtutii, din Militari, iar blocul era inca in constructie.
Repartitia i se parea o bataie de joc. Voia sa renunte la ea, cu scandal, fiindca una dintre fostele lui colege de birou ii povestise la telefon cum ajunsese el la blocul in constructie din Militari, desi pe tabelul cu cereri care plecase de la institut, la inceputul anului, se afla pe locul trei din douazeci.
Dupa demisia lui, venise la institut o hirtie de la ICRAL cu adresele a 22 de apartamente. Ultimele doua erau in blocuri neterminate, in eventualitatea ca se vor gasi amatori si pentru ele.
Cei care au repartizat apartamentele au fost noul director si fosta conducere provizorie. La inceput, pe el l‑au taiat de pe lista pentru ca demisionase si intrase in domeniul privat, „dupa ce se exprimase de fata cu martori ca institutul nu mai avea nici un viitor“.