Stadii

Stadii -le Oanei Paler se bizuie pe un singur protagonist narativ, care isi asuma, intr-un dens proces analitic (si auto-analitic), intreaga confesiune (marturie si auto-denunt deodata). E un personaj cam abulic, ruda indepartata cu Meursault, si care comite si el o crima ca „act gratuit” (sau aproape) pe fondul unui inconfort ontologic resimtit si-n dragoste, si-n relatiile sociale.
De meserie programator, el „traduce” jocurile de calculator intr-o parabola existentiala, punand in joc liberul arbitru si „justificand” pervertirea lui in contrariu. Un „om fara insusiri” si el, nimic nu-i iese dupa propria vointa si face dependente care-l irita si-l coplesesc in egala masura.
E un om din lumea noastra, asupra careia autoarea „s-a documentat” scrupulos pentru a o expune intr-o proza de acuta intensitate a observatiei si de pregnanta caracterologica. -Al.
Cistelecan Suntem atat de intepeniti in marea panza narativa de tip streaming, incat orice incercare de evadare e binevenita.Oana Paler are o credinta nebuna, vintage, in literatura, literatura aceea de pe vremea cand personajele erau „radare umane”, de cand existentialismul picta un aer macho-martir pe chipul fiecarui erou masculin. In Stadii, personajul ultra-analitic, ultra-plictisit al romanului psihologic din acele vremuri e prins, ca intr-o capcana, intr-o trama politista, intr-o retea narativa de tip netflixhbo, populata de tot felul de membri ai clasei de mijloc noi romanesti, de la hipsteri, la functionari inalti sau IT-isti.Oana Paler pliaza practic doua genuri, pe cel al unui roman existentialist il indeasa intr-o isteata tensiune politista si creeaza astfel o iesire din rutina narativa a zilei.
Drept cadru, aveti o rama aseptica, o Romanie „nemurdarita” de alte probleme decat de zbucium de film nordic, dragoste in supradoza si sadism moderat. -Costi Rogozanu Oana Paler debuteaza cu un roman puternic.
O voce sigura, matura, imprumutand scriiturii proprii din experienta lecturii unor romane ale mizerabilismului contemporan. Oana Paler reuseste sa se aplece fara excese asupra golului interior, sa sugereze solitudinea si caderea, sa tempereze inutilitatea evidenta, sa struneasca disperarea, identificandu-se cu adevarul dezarticulat si fara repere al contemporaneitatii.
– Adrian Lesenciuc