Stefan cel Mare. Scenariu cinematografic de Camil Petrescu

Numai în domeniul filmului, Camil, care aspirase să fie „om de film” complet nu fusese atât de norocos. Activitatea în noul mediu a fost permanentă și s-a vrut totală, și așa a și fost, cu amendamentele impuse de epocă, evident.
Încă din prima tinerețe a funcționat (pe state de plată) ca referent al cinematografelor din Timișoara. S-a vrut și a activat ca animator al „celei de a șaptea arte”, înființând companii cinematografice (rămase doar în stadiu de proiect) numite Carpatia-film sau Cineromit.
În cadrul acestor companii a congregat nume dintre cele mai mari ale teatrului românesc. Aceste inițiative l-au silit să contacteze și diferiți potentați ai industriei și comerțului și în corespondența trimisă sau primită apar nume ca Max Aușnit, proprietarul Uzinelor și Domeniilor Reșița (numit Regele de Fier sau Regele Oțelului), Nicolae Malaxa (fabricantul de locomotive și al primului automobil românesc), cei mai mari doi industriași ai României, dar și alții mai mici, ca Johan Schlesinger, important comerciant, mai notoriu ca proprietar al unei herghelii ce dădea favoriți pe hipodrumul bucureștean; sau E.
Chapira, ceasornicar, și Otto Gagel, proprietarul unei faimoase fabrici de pâine, amândoi furnizori al Casei Regale. Nici numele lui Aristide Blank, marele bancher, nu lipsește.
A înfruntat obstacole ca să viziteze (împreună cu Soare Z. Soare, prim regizor al Teatrului Național) studiourile de film, faimoase, din Germania.
„O vizită la UFA înseamnă – se destăinuia apoi la întoarcere – o vizită la Meca artei cinematografice a lumii. Lucru, de altfel, foarte greu de izbutit…
În uriașa cetate a filmului se muncește mult, timpul e scurt, iar vizitatorii și solicitatorii inoportuni se anunță nenumărați… Sediul din Krausenstrasse e păzit ca o cetate.
Cu dușmanul din afară nu se comunică decât la telefon… Trei rânduri de portari, apoi trei soiuri de registre”.
Și apoi a fost autor de scenarii de film. Divorțul doamnei Dudu și O fată într-o iarnă aparțin aceleiași atmosfere de epocă, din care s-au nutrit și marile romane Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust.
Scrise în deceniul 3, ele se adresează însă publicului de film interbelic. Tematica și gradul de adâncire a temelor este evident că au avut în vedere nivelul la care se găsea incipienta industrie cinematografică românească.
Având și prestigiul funcției de fost director al Teatrului Național, s-a pus în legătură cu nume ale cinematografiei europene ca: Vittorio de Sica, Jean Gabin, Raimu (Jules Auguste Muraire), Marcel Pagnol. (Încă din 1938-39 începuse un schimb de scrisori cu case producătoare din Ungaria, Franța, Italia.) Acum, Rampa teatrală și cinematografică putea da știri precise: „D.
Camil Petrescu, cunoscutul nostru om de teatru a părăsit Vineri 25 Septtembrie Capitala plecând în Italia. D-sa va avea întrevederi cu d.
Giulio Bragaglia cunoscutul regizor italian și cu d. Corrado Pavolini directorul „Companiei dell’Academia di Roma”.
O săptămână întreagă este rezervată vizitării Studiourilor italiene. Plecat pentru două săptămâni ca să ia contact cu cercurile teatrale și cinematografice din Roma, d.
Camil Petrescu a fost reținut la Roma mai mult de o lună. Cauza acestei întârzieri este că d.
Camil Petrescu a fost solicitat la Roma să scrie câteva scenarii. Cel dintâi dintre aceste scenarii al cărui personaj principal este Ștefan cel Mare a produs o extraordinară impresie, nu numai în cercurile intelectualilor români de la Roma, dar chiar în lumea cinematografică italiană.
Sunt în curs de tratative pentru discernerea acestui film, menit să reprezinte străinătății o imagine de neuitat a lui Ștefan cel Mare în condiții maxime de artă… Dl.
Liviu Rebreanu a subliniat îndeosebi meritul acestui film istoric care, spune d-sa, aduce pentru prima oară în scenă și altceva decât veșnicele conspirații ale boierilor împotriva voievodului, ca în aproape toate piesele istorice de până acum. Condițiile create de război au împiedicat însă realizarea unui film în regia lui Vittorio de Sica pe un scenariu al scriitorului român.
Două epoci dificile, de dictatură și apoi de totalitarism, ce se succedau, de fapt, logic, aveau să-și pună amprenta asupra creației vremii. Evitarea problemelor contemporaneității, exaltarea sentimentului patriotic odată cu refugierea în trecut sunt semnele indubitabile ale cenzurilor de tot felul.
Ștefan cel Mare și, mai apoi, Bălcescu, poartă evident pecetea condițiilor noi în care au fost scrise. Mai ales avatarurile acestui din urmă proiect, reflectă foarte bine epoca.
Câteva însemnări jurnaliere ni-l arată pe Camil Petrescu încercând o colaborare cu noile instituții care n-aveau să producă decât intrigă, dezbinare, risipă de bani, și niciodată artă: La 7 iunie 1950, se înființase Comitetul pentru Cinematografie, în subordinea Consiliului de Miniștri, având instituții surori ca, de pildă, Direcția Rețelei Cinematografice (ce a dus în 1952 la Direcția Difuzării Filmelor). Camil Petrescu a crezut că va avea, poate, și el un loc în noua lume.
Eșecul filmului Bălcescu este chiar eșecul încercării scenaristului și regizorului Camil Petrescu de a funcționa în noua societate, deși atunci lucrurile puteau să pară altfel. Am mai spus că publicarea scenariilor cinematografice ale lui Camil Petrecu devine act de cultură, azi, în epoca televiziunii și internetului, fiind și un semn de recunoaștere a precursorilor.
Ca și în cazul scenariului Divorțul doamnei Dudu, nici în cazul lui Ștefan cel Mare pregătirea pentru tipar n-a ridicat probleme deosebite. Numerotarea scenelor s-a îndreptat de către editură pentru mai multă precizie, completându-se, între paranteze drepte, anumite lacune.
Și aici s-a realizat, în redacție, un așa numit „Generic”, care cuprinde atât rolurile principale ale filmului, cât și aparițiile de figurație. – Alexandru Buican