Stiinta virtutii. Eseuri despre excelenta si putere

Virtutea, in cel mai inalt sens, este oare cunoastere, si asta poate ca rol al unei tehnici? Dilemele exersarii virtutii tin de paradoxul intelegerii sale ca mediere, relatie de participare intre doua naturi fundamental diferite.
Eseurile din acest volum propun o schimbare de intelegere si o deschidere de sensuri asupra a ceea ce are astazi un inteles saracit, prea batatorit de folosirea comuna: virtutea. A vorbi sau a scrie despre virtute pare ca trimite la un capitol al unui compendiu de morala.
Insa paginile ce urmeaza vor dovedi contrariul. Virtutea, in continua remodelare conceptuala pe care i-au atribuit-o grecii, a fost un cuvant ridicat de la un inteles comun catre a desemna ceva esential omului.
In limbile europene, virtutea are mai ales filiera semantica din latina, cu acele conotatii care ne sunt familiare. Insa grecii au pus in joc un termen, arete, ce va fi mereu reconsiderat in relatie cu exercitiul filosofarii, marea descoperire a spiritului elen.
Filosofarea a vizat propriul lumii si al omului, dar mai ales ce este dincolo de acestea, ce le transcende: inteligibilul, acel dincolo de tot ce e material. Aceasta mereu reluata cautare a insemnat, de fiecare data, interogarea statutului celor trei dimensiuni: om, cosmos, transcendenta.
In acest demers, arete,numele dat de greci virtutii, a insemnat abilitatea omului de a se pune intr-un raport existential dinamic cu sine, cu trupul sau, cu lumea, si cu ce e dincolo de acestea. Platon este cel ce va exprima o astfel de miza paradoxala, dar centrala doctrinei sale.
Virtutea, in cel mai inalt sens, este oare cunoastere, si asta poate ca rol al unei tehnici? Dilemele exersarii virtutii tin de paradoxul intelegerii sale ca mediere, relatie de participare intre doua naturi fundamental diferite.
Platon lasa o mostenire ce inseamna mereu reluata cautare a rosturilor arete. Excelenta virtutii e descrisa ca symphonia, atunci cand este cautata efectivitatea ei in cetate, nu doar pentru individ.
Virtutea a fost mai apoi inteleasa si ca dispozitie a actiunii, rectitudine a vointei, eliberare, putere, cadru experiential, laborator, cale catre implinirea Binelui, ori putinta participarii ierarhice la Bine. Ultimele din aceste sensuri indica semnele prezentei paradigmei platoniciene a virtutii in gandirea patristica, apoi in cea bizantina.
Participarea creaturii la necreat, indumnezeirea omului, este posibila prin arete, care este a omului dar nu vine din om: e din nou aici cautarea de a exprima ce inseamna „virtute”, sau cum este in limba romana, vartute. Rasaritul crestin e traditia ce pune in joc intelesul grecesc al virtutii, si nu poate sa nu o faca, caci rosturile practicii spirituale in acest orizont tin de caile prin care umanului se apropie de ce e mai presus, de divin.
Eseurile incluse in volum acorda un spatiul larg contururilor pe care Platon le da virtutii, cu precizarile si re-precizarile ce au inclus, pe de o parte, semnificatiile arete de pana la el, insa pe de alta stabilind o paradigma-reper pentru posteritatea sa. Aceste aspecte au fost in analiza cercetarii doctorale pe care am facut-o cu ani in urma si care primise o expresie in volumul Virtute si cunoastere la Platon .
Paginile acelea aveau un pronuntat caracter tehnic, cu analize semantice si hermeneutica pe surse, facand ca textul sa fie mai putin accesibil nespecialistului. Eseurile cartii de fata includ elemente din acea cercetare, punand insa accent pe itinerantele semantice ale virtutii si a impactului acestora asupra rosturilor filosofarii.