Stiu pe cineva

Robert Șerban își surprinde personajele într-un singur instantaneu, lăsându-ne să intuim cum au ajuns în încurcătură și ce se va întâmpla cu ele. Adesea, par să-și încheie socotelile cu viața, fără să conștientizeze dramatismul momentului trăit.
Deși sunt din aceeași familie caracterologică, le distinge umanitatea lor imperfectă, cu sclipiri triste și umbre nostime. Pentru aceia dintre noi care îi cunosc lui Robert Șerban franchețea și receptivitatea la semenii din jur, urechea lui convivială, făcută pentru dialogul firesc, nu e atât o surpriză, cât împlinirea unor așteptări.
Cei care îl descoperă în ipostaza de prozator vor fi însă cu siguranță uimiți de cât de natural scrie despre eșecurile și incertitudinile noastre cotidiene, ca și cum acestea ar fi doar ghinion la un joc de noroc ale cărui reguli nu le învățăm niciodată complet, întrucât timpul ne rămâne adversar la fiecare partidă. – Alexandru Budac E deja un truism că existența așa cum o percepem e absurdă și prin asta mereu incompletă.
Tocmai pentru că o percepe în adevărata ei formă, Robert Șerban îi adaugă note de umor când întunecat, când sec. Și o întregește.
Poate că asta îi lipsește existențialismului: un imens hohot de râs care să-l umanizeze. Mi-l închipui pe Robert la o masă cu Kafka, spunând bancuri întunecate.
Și astfel vorbindu-i despre noi, așa cum suntem. – Cristian Fulaș