„Strada libertății” lui Romulus Brâncoveanu îți dă senzația că te trezești într-o lume unde cuvintele și imaginile se împletesc într-un mod atât de neașteptat încât nu poți rămâne indiferent. E ca și cum autorul îți șoptește să uiți de regulile obișnuite ale litterei sau ale poeziei normale și să te lași dus de valul lui creativ și pictural. Cartea asta nu e doar despre versuri, ci despre o experiență completă, un labirint de asociații bizare, dar pline de sens, uneori chiar hilar, alteori profund tulburătoare. Ce mi-a plăcut cel mai mult e modul în care Brâncoveanu joacă cu imaginația ta. Poezia lui te provoacă să cauți sensuri ascunse între cuvinte zglobii și incitante, și chiar dacă uneori pare ca o revărsare amețitoare de idei, rămâne totul foarte bine calculat. E ca și cum poetul ți-ar spune: „Uită de tot ce știi, iar eu te voi duce acolo unde realitatea și visul se împletesc.” Nimic nu e clar, totul e fluid, iar cititorul trebuie să fie atent, să asculte și să simtă junghiul de imaginație care te loveste din toate părțile. Textul are o energie aparte, e plin de texte lungi, în care se percepe un flux verbal de-a dreptul isteric, dar totodată profund poetic. Se simte că autorul folosește libertăți suprarealiste, nu ca o simplă tehnică, ci ca pe o filozofie de a reconsidera funcția poeziei în sine. Sunt refuzuri, sugestii, asocieri bizare și imagini uneori grotescă, alteori hilar de frumoase, ca o galerie de pictori improvisați pe pânză de cuvinte. De exemplu, descrierea unei scene domestice transfigurează într-un ritual plin de simboluri neașteptate, iar asta te face să te gândești la lumea noastră asa cum o percepe poetul, cu toate absurditățile și frumusețile ei. În plus, această carte te face să te întrebi despre libertate, despre limitele și despre cât de mult ne lăsăm purtați de imaginație sau de constrângerile cotidiene. Într-un fel, Brâncoveanu te invită să spargi barierele mentale și să-ți permiti să visezi cu ochii deschiși, chiar dacă uneori totul pare de-a dreptul grotesc sau absurd. E o poezie care te face să rămâi cu gândul la tot ce a fost, și la tot ce poate fi, într-o liturghie pictată cu cuvinte neconvenționale și pline de viață.
Mi se parea ca nu e indeajuns Sa citesti. Nici sa scrii, nici sa te prefaci Ca nu stii, Nici sa urci dealul, o inchipuire In malul surpat al verii, Nici sa cauti cu Diotima si Zenon Printre rolele De magnetofon sensul vietii, Apoi sa-ti stergi de pe degete Vaselina subtire a mortii, Nici sa fumezi cu Aristide privind in gol, Nici sa astepti ca Axiothea sa-si termine Gravura, sa-si dea capul pe spate Si sa-i vezi la baza urechilor, Rotunde si moi, apasarile rosii Ale neantului, Nici sa ii scrii lui Charmides propriul imn, Pentru ca macaralele sunt verzi, Nici sa te ascunzi de tine insuti, nici sa racnesti, Dar nici sa taci, nici sa pleci capul, Scos la tabla cand nu te astepti, Dar nici sa-l ridici cu fruntea limpede, Caci nu s-ar spune ca nu stiai!
Stiai! Stiai, Stiai!
Romulus Brancoveanu… foloseste cu talc libertatile suprarealismului incercand nu o restituire a dicteului, cat o reconsiderare a functiilor lui; poetul are multa imaginatie, stie sa sugereze prin asociatiuni lexicale socante, are un debit de avalansa si cultul subtextului; textele lui fiind foarte lungi si semnificative doar in integralitate nu am spatiul necesar al unei ilustrari, desi ar merita .
– Laurentiu Ulici Romulus Brancoveanu (este) remarcabil prin imageria usor groteasca, prin modalitatea de amplificare in plan poetic a ritualului domestic, a unei miscari viclene ce asociaza elemente din paradigme din cele mai incongruente. – Cristian Moraru