Szekely anekdotak 1

Cartea lui Berecz Edgár, „Szekely anekdotak 1”, e ca o fereastră deschisă către lumea plină de farmec și umor a satului șaizec. Ea aduce în lumină povești și glume care s-au născut odată cu timpul, atunci când oamenii se adunau la fân sau în căldarea satului ca să-și spună nedomolit povești și anekdotas. Îți poți imagina acea atmosferă plină de viață, unde vârstnicii își aminteau cu drag de zilele când satul era plin de glasuri și de povești pline de duh și umor? Ei bine, cartea asta aduce la lumină acele momente cu toată sinceritatea și farmecul lor, exact aşa cum le-a trăit și le-a transmis cineva din generațiile anterioare.

De fapt, Berecz Edgár face ceva chiar minunat: încearcă să readucă la viață acele personaje și povești vechi, pe care le-au spus odinioară cei din sat. El vrea să ne arate cum se povestea atunci când nu aveai telefon sau internet, ci doar glasul, zâmbetul și umorul omului simplu. Și, cel mai frumos, explică modul în care aceste anecdote nu aveau neapărat nume, ci mai mult se știa cine le-a spus și cine a fost protagonistul, însă aceste detalii nu erau chiar atât de importante. Oamenii știau doar că o anumită poveste îi face să râdă sau să se simtă bine, și asta era tot ce conta.

Cartea nu e doar o colecție de povești vechi, ci și un fel de încercare de a păstra vie acea șpastă de tradiție populară, acea lege nescrisă a satelelor din vechime, unde fiecare avea o poveste, o glumă sau o replică ce le aducea împreună. Îți poți imagina cum, în acea vreme, oamenii se adunau după muncă, în kaláka sau în fonó, și ascultau, discutau, râdeau de unele povești sau le povesteau cap-coadă altora. Cu bunăvoință și cu dorința de a păstra vie tradiția, Berecz Edgár a scris această carte ca pe o punte între generații, încercând să transmită acea magie a vremurilor trecute.

Finalul cărții lasă cititorul cu un sentiment plăcut, ca și cum ai fi stat o seară între prieteni vechi, ascultând povești din bătrâni și râzând de glumele lor. E un mod simpatic și cald de a păstra și redescoperi o cultură care putea trece uitată dacă nu s-ar fi făcut această muncă de „clonare” și de reîmprospătare a amintirilor. Într-un fel, aceste anecdote sunt ca niște comori ascunse, pe care autorul le scoate la lumină cu inima deschisă și cu dorința sinceră de a ne reaminti că, la fel ca și acum, și atunci oamenii erau niște povestitori desăvârșiți, care știau să ne aducă zâmbete pe buze și să ne facă să ne simțim aproape de sufletul satului românesc.”