Intre timp – in distanta de un deceniu de cand ne-am intalnit si i-am citit primele creatii – poezia Romitei Malina Constantin s-a decantat si s-a stabilizat. Versurile ei au dobandit o rigoare interna, frazarea poetica are acum un tipar personal, lucrurile care o privesc au mers inspre bine.
Numai cu sine gaseste poeta pricini interminabile de colocviu, chiar si atunci cand pare ca inregistreaza apatic un peisaj urban, sau cand evoca, sub semnul unei benefice economii a rostirii, evenimente interioare. Punandu-si pe mai departe in valoare vocatia lirica, Romita Malina Constantin isi va rafina si mai mult versul, pana la dobandirea unei voci inconfundabile, asemenea autorilor mereu reinnoiti in expresivitate.
– Ovidiu Pecican Octave lasa-mi sufletul in aceasta lume nu cu teama singuratatii ci cuprinzandu-l ca pe o floare ce sta sa respire adevarata Inviere lasa-mi ingerul sa glumeasca cu viata din Lumina Lumina cernand indura-ma ca pe o mare nechibzuita care alearga si bate la usi stiind ca Dumnezeul Dumnezeului ei o asculta cum scutura tarana din anotimpuri.
