Testamentul celor Trei Marii

Testamentul celor Trei Marii – trei femei… trei initieri Pe coastele franceze ale Mediteranei, in Camargue, se afla un satuc ce poarta numele de „Saintes-Maries-de-la-Mer”.
Traditia spune ca Maria-Salomea, Maria-Iacobea si poate chiar Maria-Magdalena, cele mai apropiate discipole ale lui Isus, au poposit acolo dupa ce au parasit Galileea, pentru a face cunoscute primele invataturi lasate de Christ.Despre ce este vorba mai exact? Scufundandu-se din nou in profunzimile Registrelor Akashice, Daniel Meurois ne povesteste aici amintirea impartita pe care cele trei discipole apropiate, martori directi, au lasat-o in acest loc.
„Haide Salomea, n-o sa ramai asa fara sa ne destainui continuarea celor traite de tine alaturi de Jeshua…” lacobea ma zgaltaie de brat adresandu-mi cu tarie aceste cuvinte. Nu greseste ca ma scutura putin.
Este momentul potrivit fiindca nu mai reusesc sa imi continui povestea. Nu pentru ca nu stiu de unde sa o reiau, ci din cauza obisnuintei tacerii pe care am cultivat-o mereu cu usurinta.
Povestea mea, de fapt, eu continui sa mi-o povestesc in mine insami. Ma conving ca ea nu poate interesa pe nimeni.
in realitate, totusi, stiu bine ca ma mint singura. Povestea mea este intimitatea mea…
acesta este adevaratul motiv. E tot ce am.lacobea ma scutura in continuare de brat iar indemnul ei „Haide Salomea” care rasuna in noapte este repetat in cor de catre Myriam.
Da… povestea mea e tot ce am.
Poate de aceea este de altfel atat de important sa o scot de acolo de unde are tendinta sa se ascunda… Niciodata nu trebuie sa parasim aceasta lume fara sa fi daruit pe deplin ceea ce straluceste in adancul inimii noastre…
invatatorul m-a invatat asta, insa prea adesea uit ce inseamna. Asa ca imi indrept spatele si privesc in miezul flacarilor, ca pentru a gasi imboldul de care am nevoie.
Sa vorbesc… asta va fi mereu un efort pentru mine.
In fine… Ma arunc in focul singurei amintiri care ma face sa traiesc cu adevarat.
– In saptamana de dupa intalnirea noastra cu invatatorul, Zevedeu si ai mine ne-am privit fara incetare. Nu vreau sa zic ca ne-am urmarit in cele mai marunte treburi de zi cu zi.
Ma refer la faptul ca ne-am privit cu adevarat in ochi; adica ne-am vazut.Pentru prima oara ni se intampla acest lucru. Casatoria noastra fusese una de convenienta si tineam unul la altul…
El ar fi sperat la mai mult, insa asa cum v-am spus, traiam pur si simplu unul langa altul.Stiti, acest schimb de priviri care a aparut brusc intre noi a fost fara indoiala singurul semn de iubire pe care l-am impartasit vreodata pana atunci. A imbracat forma unei tandreti pe care nu ne-o permiseseram niciodata, pentru ca, in realitate, nu avuseseram niciodata ocazia sa fim complici…
Acum, era Jeshua intre noi ca sa ne lege. Nu neaparat momentele traite in fata Lui, care erau ca o paranteza deconcertanta in viata noastra, ci mai degraba Prezenta sa care ne urmarea ca un parfum.
Ea ne apropia. Intr-o seara, tin minte…
Zevedeu m-a luat de mana. Era un gest pe care nu-i facea niciodata.
Sedeam pe zidul scund ce imprejmuia terasa care servea drept acoperis casei noastre. Era placut si admiram unduirea calma a lacului in lumina apusului.
Ni se intampla uneori asta in asteptarea rugaciunii.