Tom

De când am început să citesc volumul „Tom” de Mihai Vasilescu, am simțit o energie aparte, ceva cald, aproape ca o invitație la introspecție. Cartea asta nu e o lectură complicată sau prea elaborată din punct de vedere stilistic, ci mai degrabă o poezie a sufletului, o călătorie prin metafore și imagini care te provoacă să te oprești și să te gândești la propriile tale chimere.

De multe ori, poezia din această carte pare să fie o conversație cu cititorul, te poartă cu gândul într-un fel de întoarcere acasă, un loc unde ne putem regăsi pe noi înșine. Versurile lui Mihai Vasilescu sunt accesibile, dar nu simpliste. Dimpotrivă, apar unfel de imagini și metafore care râvnesc după o înțelepciune simplă, dar profundă. Se simte o dorință de a descoperi ceva esențial despre noi, despre lume, despre absurdul cotidian pe care-l trăim și cum îl putem da la o parte măcar pentru câteva momente.

Ce mi-a plăcut foarte mult e modul în care autorul vorbește despre cuvinte și exprimare. E ca o luptă între neputință și dorința de a te exprima, de a arăta ce simți cu adevărat. Imaginea aceasta a inotului prin cuvinte, sau poate chiar a devenitului ocean, e atât de sinceră și plină de emoție. Îți dai seama că, uneori, cuvintele sunt precum baloane sau mici zburători goi, și totuși, dacă reușim să le lăsăm să plutească și să se înalțe, ele pot deveni universe în sine, un cuvânt albastru pe cerul sufletului.

Și, dacă ar fi să spun, așa ca o concluzie personală, cartea asta te face să te întrebi: „Cum reușim să exprimăm tot ce e în noi?” Pentru că, la final, pare că în noi e o cantitate uriașă de șoapte, de gânduri negrăite și emoții pe care doar poezie sau artă le pot capta cu adevărat. Mihai Vasilescu reușește să ne arate această vulnerabilitate, dar și să ne îndemne să ne punem întrebări despre propriile noastre limite și despre modalitatea în care putem deveni mai autentici, mai noi, mai liberi în exprimare.„