Tratat de arta pianistica

Cu siguranță, Tratatul de arta pianistica al Ioanei Minei și al autoarei Ana Pitis reprezintă o lucrare cu adevărat specială în peisajul muzical românesc. Mi-a plăcut să descopăr în paginile sale o abordare atât de amplă asupra artei interpretative la pian, mai ales că această carte nu e doar un manual tehnic, ci o explorare a întregii filozofii și a modului în care arta aceasta poate fi înțeleasă și predată. Ce mi-a atras atenția, încă de la început, e modul în care autorii au structurat informația — în trei module clar separate, dar perfect interconectate, ca niște trepte logice care te pot ghidează pas cu pas în lumea complexă a interpretării pianistice. La început, ne pun pe jar cu partea teoretică, unde aflăm ce înseamnă cu adevărat arta pianistului, însă nu e doar despre tehnică, ci și despre muzicalitate, despre ceea ce faci cu sufletul tău când stai la pian. Apoi, pasul doi e mai complicat, pentru că se adâncește în modul în care codificăm și decriptăm muzica în timpul unui concert sau exersări — aici, cartea devine un fel de ghid de interpretare, explicând procesul în termeni accesibili și totodată profundi. În final, vine partea practică, despre predarea pianului, care mie personal mi s-a părut foarte utilă, mai ales pentru profesorii sau cei care vor să înțeleagă mai bine cum se poate transmite această artă mai eficient, în lumina celor trei module. Ce mi-a plăcut cel mai mult e faptul că, în toată această complexitate, autorii reușesc să păstreze un ton cald, aproape conversațional, ca și cum ai sta la o cafea și ai discuta despre muzică. În tot acest drum, cartea se dovedește a fi mai mult decât un tratat tehnic — e o adevărată poveste despre pasiune, despre înțelegere și despre cum interpretarea unui pian poate deveni artă, talent și știință, toate într-o singură mână.