Ulysses, 732. Romanul romanului

Mihaies ne ia printr-o poveste fascinantă despre Ulysses, un roman despre care mulți știm că e considerat de neclintit printre capodoperele literaturii. Însă, în acest volum, el nu se limitează la descrierea simplă a cărții lui Joyce, ci construiește o adevărată odisee în jurul ei, ca un triptic – adică trei părți legate între ele, fiecare aducând o nouă perspectivă asupra acestei opere majore. Cartea asta e ca o incursiune nu doar în istoria literară, ci și în filozofia, temele și tehnicile pe care Joyce le-a folosit pentru a face din Ulysses o capodoperă modernistă.

Ce m-a impresionat e modul în care autorul urmărește parcursul romanului de-a lungul timpului, de la prima idee până la publicare și implicațiile ei legale. Mihaies ne povestește despre tumultul legal și de justiție pe care l-a avut Ulysses, care a trecut prin mai multe încercări și controverse în diferite țări, și cum aceste lupte au modelat în cele din urmă destinul cărții. E ca o aventură, cu pase neprevăzute, care ne ajută să înțelegem de ce această lucrare a devenit, în timp, un punct de cotitură în evoluția literaturii din secolul XX, fie că vorbim de formule radicale de experiment sau de exprimări ale culturii populare.

Unele pasaje din carte sunt ca niște incursiuni vizuale sau grafice, cu trimiteri la imagini și interpretări artistice ale figurii lui Joyce – portrete, desenul spiral al lui Brancusi sau fotografii din trecut. Mihaies face o trecere subtilă de la aceste aspecte vizuale la propriile reflecții, inclusiv la prezența lui Joyce în peisajul cultural, de pe Ponte Rosso din Trieste sau chiar în forme mai abstracte, cum ar fi statuia sa greoaie, care pare că ezită și se zbate între mișcare și încăpățânare. Pari să-l vezi pe Joyce în tot timpul ăsta, ca pe un prieten imaginar, dar totodată ca pe un personaj aproape mitic.

Autorul își petrece timpul reflectând și ironizând, uneori chiar jucându-se cu scenele inserate din alte lumii – scene de la Cannes sau criticile celor care îl priveau departe, prea departe. În toate acestea, percepția lui devine una personală, aproape poetică, despre curajul de a se apropia de mitul Joyce, în ciuda judecăților aspre – „Esti prea departe!”, „Esti in afara!”, „Esti mult in spate!”. Dar, în același timp, el își exprimă admirația și respectul pentru această figură literară, pentru modul în care Joyce ne-a lăsat o moștenire de iubire, complexitate și reflecție despre mintea umană.

Ce mi-a plăcut e modul sincer în care Mihaies ne face să privim dincolo de tehnică și teorie, transformând totul într-o conversație deschisă, aproape ca o confesiune. El ne invită să vedem Ulysses nu doar ca pe o operă dificilă sau experimentală, ci ca pe o punte între clase sociale, o șansă pentru oamenii obișnuiți de a avea parte de «tratamentul regal» al literaturii de calitate. E ca și cum ne-a spus: „Hai să privim această carte nu ca pe un obstacol, ci ca pe o oportunitate de a înțelege mai bine lumea și mintea noastră”. Iar această abordare face ca această carte să fie și mai apropiată, mai umană, și mai ușor de înțeles pentru oricine e dispus să fie curios.