De fiecare dată când mă apuc de o carte scrisă de Tatiana Țîbuleac, știu că urmează o experiență intensă, ceva de zile bune. Vara în care mama a avut ochii verzi nu face excepție. Este o poveste care te lovește direct în suflet, fără menajamente, și te face să nu mai vrei să o lași din mână. E ca și cum te-ai afla acolo, în mijlocul poveștii, simțind toate emoțiile la maximum, fără să poți nici măcar să le numești, doar trăind fiecare clipă împreună cu personajele.
Cartea se deschide cu imagini care te coplesesc de la început: furia, durerea, confuzia și toiagul acelor emoții care te fac să te simți intra în lumea unei fugi fără încetare. Însă pe parcurs, această furie începe să se calmeze, iar în locul ei apare o visare paranoidă, o legătură profundă cu figura mamei, un fel de iubire amestecată cu durere, așa cum rareori vezi în alte povești. E ca și cum personajul principal începe să înțeleagă că dramele din trecut și suferințele din prezent nu sunt decât fragmente dintr-o poveste mai mare, despre iubire, despre neputință și despre dorința de a fi înțeles.
Această ultima parte este, sincer, una dintre cele mai speciale și intense pe care le-am citit. În ciuda subiectului dificil – mama bolnavă de cancer și fiul ei așteptând, la fel ca și ea, sfârșitul – totul capătă o frumusețe tristă, o poezie specială. Tatiana Țîbuleac scrie cu o sensibilitate rar întâlnită, dar și cu o forță care nu cedează în fața sentimentelor puternice, traducând furia și dorul în imagini. Îți rămâne o imagine vie, greu de uitat, a acelor momente din ultimele zile, pentru că te face să înțelegi că iubirea, chiar dacă e plină de durere, e totuși ceva rar, ceva ce ne poate face să ne simțim mai oameni.
Ce mi-a plăcut mult e modul în care autoarea reușește să evite orice ton psihoanalitic sau jargon complicat, deși subiectele sunt dure. În schimb, ea dă totul prin imagini, prin metafore simple, pline de emoție. E ca și cum fiecare frază are o greutate aparte, ca și cum fiecare cuvânt e ales ca să te atingă direct la inimă. Spre deosebire de alte cărți, aici sentimentul de ură și de dragoste tristă se exprimă sincer, fără ocolișuri, fără parole încrucișate, iar pentru asta, e o carte care te face să simți că poate fi și speranță acolo unde pare să nu fie nimic altceva decât disperare.
Cu siguranță, Vara în care mama a avut ochii verzi e o carte despre旨area, despre vulnerabilitate, despre legături fragile între oameni. E o poveste care nu te lasă nepăsător, un memento despre cât de importantă e iubirea și cum lipsa ei poate să ne lase singuri și nenorociți. În final, e o carte care răscolește, care te face să te întrebi ce înseamnă cu adevărat să fii om, și te lasă cu gânduri pe termen lung, gânduri pe care, cu siguranță, nu le vei uita prea curând.