Nu ai de‑a face cu oameni bolnavi, ca in spitale, tu n‑ai vana pentru asta, te‑ai pierde cu firea, ca sa nu mai zic daca iti moare cineva pe masa de operatie, ce‑o sa faci?, o sa mori cu el?, apoi sunt si apartinatorii, oho, sa vezi acolo tragedie, cum vorbesti tu cu ei…?, esti prea cacacioasa, prea sensibila, nu o sa faci fata, dar asa, la scoala, cu copiii, n‑ai nicio treaba, e cel mai usor si cel mai frumos, e ca o poveste. – Nu va mint, sa stiti ca e surda.
Ilona nu aude deloc. Da’ nu face nimic rau.
Asta e, asa e viata asta, a adaugat batraneste randul de la usa. Iar pe cea care recita o cheama Elvira, ca sa stiti.
Clarei i‑a venit sa rada. Fetita care vorbea era prietenoasa, „e sfatoasa”, ar fi zis mama, un copil crescut de o bunica, mai toti sunt crescuti de bunici, parintii sunt ocupati sau inexistenti.
Hei, mama…?…, cum e asta cu cea mai frumoasa meserie din lume?, cand incepe ea sa fie frumoasa, intreb, poate doar dupa ce ai invatat sa‑ti fie frica sau sa nu‑ti mai fie frica, de ei, de tine, de greseli, e ca si cand te arunca cineva in gol si tu inveti sa zbori, desi nu stiai ca poti, si pana sa o faci e inspaimantator, hai, recunoaste!
