Unei plagi precum comunismul, nici daca am discuta un secol fara intrerupere nu i-am epuiza esenta. Cauza nu sta atit in amploarea lui, pina intr-atit de indubitabila ca nici o alta catastrofa ideologica nu-i poate face concurenta, cit in radacina lui metafizica.
E poate cea mai adinca intelegere a comunismului aceea de a intui ca in spatele lozincilor egalitariste cu care a devastat jumatate de planeta, se ascunde un rau de origine neomeneasca. Raul acesta e o vointa malefica pina intr-atit de subtila incit incercarea de a o pune in seama omului e sortita esecului.
Nici un om, oricit de istet ar fi, nu ar putea scorni o momeala atit de apetisanta ca pleasca egalitarismului scutit de exploatari si instrainari.Ce spun poate suna a fantasmagorie spaimoasa ivita dintr-o minte atinsa de fobie mistica, dar dupa ani de-a lungul carora am urmarit flagelul marxist, am ajuns la o concluzie dureroasa: dereglarea mintii celor care sunt infestati de microbul marxist e atit de profunda, ca sursa lui depaseste putinta omeneasca de a-l combate. Daca credeti ca bat cimpii, amintiti-va de gestul lui Jean Claude Juncker de a inaugura in 2018, la Trier, statuia lui Marx.
Un asemenea gest nu poate fi calificat in termeni de gindire normala, e cum ai vrea sa descrii miasma unei latrine cu ajutorul notelor din gama muzicala. Cind in Uniunea Europeana un ipochimen ca Juncker e manevrat ca o marioneta careia i se dicteaza nu doar ce sa spuna, dar mai ales tonul cordial cu care trebuie sa tamaieze amintirea unui ideolog criminal, intr-o asemenea Uniune, plaga comunista nu apartine trecutului, ci se prelinge spre noi dinspre viitor.
E un alt fel de a spune ca exista ceva iremediabil demonic in miezul conceptiei comuniste: a nega sufletul din om, a-l infiera pe Dumnezeu drept o gaselnita de care popii fac uz spre a le picura credulilor otrava religiei – negarile acestea nu pot mocni decit in spiritul unei fiinte inumane. Tocmai de aceea indraznesc a rosti imposibilul: dovada ca Diavolul exista sta in perpetuarea tiparului de gindire comunist.
Oamenii, oricit de trogloditi, indobitociti sau idioti ar fi, nu ar putea sa atinga pragul unei conceptii atit de „elevate“ despre om. E nevoie de interventia unui factor inuman pentru ca elixirul egalitatii universale sa fie ingurgitat fara reactii adverse.Cei dintii care au ajuns la gindul originii diabolice a comunismului au fost detinutii politic: ei au simtit ca razboiul in care nimerisera nu era de sorginte politica, ci de factura curat spirituala.
Lupta lor nu privea ierarhia sociala sau regimul administrativ din tara, ci inaltimea sufletelor lor. Ceea ce se urmarea nu era instaurarea efemera a unei dictaturi, ci sleirea principiului interior al entuziasmului din om: credinta in suflet si in existenta unui empireu unde el ajunge dupa moarte.
De la Platon incoace, adevarul acesta elementar e sursa demnitatii din noi, si orice doctrina ateista a cautat sa-l surpe facind uz de felurite mijloace. Iar daca astazi suntem martorii unei recrudescente a marxismului, este pentru ca ideea ca nu avem suflet a incetat sa mai fie o butada malitioasa, ci a devenit o convingere.
Oamenii sunt convinsi ca nu au suflet, si de aici tot marasmul. Restul – tirade inutile menite a justifica un gol, golul celui care se priveste pe sine drept o bucata de materie in evolutie, in care creierul secreta tot: gindire, suflet si constiinta.Nuantele acestea mi-au venit in minte citind cartea semnata de I.
Catalui, A. Cristodulo si V.
Mitric-Ciupe: in paginile ei gasim nu doar harta impartita pe tari a plagii comuniste, dar mai ales intilnim oameni a caror credinta nu a incetat. Paul Goma sau Hans Bergel sunt doi dintre ei.
Acribia autorilor are drept rezultat un tablou amanuntit al pecinginei comuniste: de la deportari la inchisori, de la executii la domicilii obligatorii, nimic nu e lasat pe dinafara. In final ramii cu gustul celui care a fost silit sa manince o broasca vie.
Tresaririle agonice ale animalului i-au ramas pe limba, drept marturie a zbaterii vitale. Asa si cu inchisorile comuniste: urmaresti zbaterea vitala a unor martiri care nu si-au ipotecat sufletele de dragul scaparii de suferinta.
Ca intotdeauna cind citesti o carte despre victimele comunismului, te intrebi cit de mult ai fi putut tu insuti sa induri din chinurile lor. Raspunsul nu poate fi decit complezent, ocolind detaliul stinjenitor ca, de vreme ce nu ai fost pus in situatia lor, nu poti sti cit iti poate pielea.
In schimb, poti altceva: sa-i privesti cu atentie pe contemporani spre a detecta de timpuriu simptomele gindirii marxiste: ateism, repudierea sufletului si incrincenarea misionara de a impune egalitatea cu orice pret. Egalitatea de avere, de gindire, de sex, de traditie, de interpretare a trecutului.
Insilor la care vedeti aceste simptome trebuie sa le spuneti atit: Vade retro! Iar daca nu va vor asculta, dati-le aceasta carte.
Poate se vor dumiri intr-un tirziu la ce consecinte poate duce conceptia neomarxista a celor carora Juncker le-a cintat in struna cind, in mai 2018, a savirsit gestul ofensator, ireparabil sub unghi moral, de a dezveli statuia unui criminal, intr-o Europa in care tari intregi au suferit decenii la rind efectele maligne al gindirii egalitariste. – Sorin Lavric
