Viata lui Panait Istrati

Istrati a fost un om scindat. Omul tuturor contradictiilor imaginabile.
S-a dezis frecvent si si-a surprins contemporanii prin declaratii, adeziuni si gesturi de sens contrar. A fost „omul care nu adera la nimic”, cum ii placea sa spuna in anii ’30, dar a aderat la aproape toate cauzele intalnite in cale.
Se inflama usor, schimba atitudinile ca pe camasi, lua pozitie ori de cate ori descoperea o cauza. Uneori era, pur si simplu, in cautarea atentiei celorlalti.
Anonimatul era o haina prea stramta pentru el. Recunoasterea sa ca scriitor a venit tarziu, a prins ultimul tren.
Dar atitudinile lui paradoxale au venit si din trairi profunde – deloc circumstantiale -, din trecutul indepartat al copilului descult, hoinarind pe malul Dunarii. A nu avea nicio cauza pentru care sa lupte i se parea de-a dreptul imposibil, o nefericire si o viata fara rost.
Panait Istrati nu trebuie neaparat preamarit, pentru ca nu a fost nici sfant, nici Isus, nici zeu, nici sacrificat. In urma lui ramane harul inegalabil de povestitor cu care a adus la suprafata o umanitate eterna in datele ei esentiale.
A fost fascinat de omul de dincolo de timp si ne-a fascinat, la randul lui, povestindu-l. Emotia a fost vehiculul de care s-a folosit.
Umanismul lui primitiv si adanc nu l-a parasit in nicio imprejurare. Nu s-a intors niciodata impotriva omului, desi ar fi avut de ce.
Compasiunea si fraternitatea au fost sentimentele lui cele mai puternice. Nu l-au parasit niciodata.
– Stelian Tanase