Zaria

„Zaria” e o carte care te atrage în lumea ei fără să-ți ceară prea mult. E ca o conversație cu un prieten care pune în cuvinte tot felul de gânduri vechi, nedumeriri și vise nerealizate, toate legate de limba română, de identitate și de ceea ce înseamnă să fii român într-un alt colț de lume. Irina Boca ne invită într-un soi de jurnal poetic, unde fiecare pagină pare un pas în înțelegerea unei emoții, a unei nostalgii sau a unui meșteșug de a fi, de a iubi și de a spera, chiar dacă lumea pare să se și ascundă sau să se piardă uneori. Cartea are același farmec cu un drum cu autobuzul printre amintiri sau cu o plimbare printr-un oraș care pare să-ți spună povești vechi, pe care le-ai uitat sau nu le-ai știut niciodată. Ajunge să te întrebi și tu, cititorul, ce înseamnă să ai o identitate, să fii viu și să cauți sens în mijlocul unei lumi care pare că ți-a luat totul, dar totuși te lasă cu câteva întrebări sau cu mici revelații. Boca scrie cu o sinceritate care lovește direct în suflet, uneori cu umor, alteori cu o melancolie punând în valoare frumusețea și fragilitatea unor experiențe adesea uitate sau neînțelese. Ce e nemaipomenit e modul în care ea vorbește despre limbă, despre poezie și muzică, ca niște refugii, ca niște mici lumi în care poți să te simți aproape sau să-ți găsești un drum. Dar, pe de altă parte, toate aceste povești și reflecții sunt ca niște umbre, ca niște senzații care nu se pliază complet pe realitatea comună, ci mai degrabă rămân fragile și fugare, ca o zare la orizont. E ca și cum autoarea ne duce cu ea în această căutare continuă, în speranța că, poate, într-un final, vom găsi ceva de preț în această lume fictivă pe care o numim noi „noi”. În final, „Zaria” nu e doar o carte, e o stare, un fel de a fi, care ne face să ne întrebăm dacă, cumva, propria noastră identitate e tot o zare peste care nu putem ajunge niciodată complet. Și poate de asta e atât de frumoasă și atât de adevărată”.